Engleză 
Română 
EUTANASIA DURERII Ce a făcut un ziarist voluntar la Hospice (Ziua I: Ceasul Divin al Domnului Vlad Preda)
Cuvânt înainte
Dacă aș fi Simona Halep, m-aș face voluntar la Hospice. Pentru câteva ore. Apoi, m-aș întoarce pe terenurile de tenis, aș câștiga turnee de Grand Slam, aș deveni numărul unu mondial. Și aș reveni la Hospice astfel laureată, pentru a fi și mai eficient alături de o cauză atât de… umană.
Vlad Preda, posesorul unui ceas divin și Robert Veress, voluntar Hospice
Foto: Ramona Oprea, pentru Select News
„Ești credincios, domnu’ Robert?”. Oftez. „Nu vreau filozofie: Da sau Nu?”, mă precipită domnul Preda. „Nu e corect așa! Dacă mă întreabă un adept al unei religii, care o fi ea, atunci e Nu. Dar…”. „Lasă-lasă, că și eu îs ortodox de la brâu în sus. De la brâu în jos sunt reformat…”. Râd: „Bun, dar ce legătură are asta cu răspunsul pe care îl căutați de la mine?”. „Are… are… că Dumnezeu e unul singur, iar eu doar în fața lui am de dat socoteală. Și dau! Te invit: să vii, dacă ai timp și plăcere, să vezi un ceas divin făcut în viața sa de un om”.
Începând din luna noiembrie a anului trecut, de când am demarat campania „Eutanasia Durerii”, am discutat despre Hospice și paliație cu pacienți, voluntari și angajați ai fundației, oferind mai multe informații și puncte de vedere asupra subiectului. Am vizitat și sediul Hospice din Brașov, însă lipsea perspectiva de la persoana I.
Luni, însă, am îmbrăcat pentru prima oară tricoul verde de voluntar Hospice și am participat în mod direct la o parte dintre activitățile zilnice ale „fetelor” de la Hospice (Doamnele asistente și infirmiere, angajate sau voluntare, care, indiferent de vârstă, mi-au impus respectul, dar și adresarea familiară).
Am fost dat pe mâna „Iubirii” – experimentata infirmieră Laura Râpeanu, angajată la Hospice încă din 2002, de la înființarea Centrului medical. Îi spun „Iubirea”, fiindcă așa își strigă ea și colegele, și pacienții: „Ce mai face Iubirea mea?”. M-a băgat direct „în pâine”, înțelegând foarte bine că, de data asta, mă aflam acolo nu ca simplu observator, ci că doream să ajut, în măsura în care lipsa de experiență mi-o permitea.
Mi-am pus mănușile albastre de unică folosință, participând la vizita matinală de care au beneficiat câțiva dintre pacienții internați în centrul Hospice situat în apropierea Secției de Oncologie a Spitalului Județean din Brașov.
Salonul „Magnolia” – o rezervă cu patru paturi pentru bărbați, dotată conform standardelor occidentale, ca toate saloanele Hospice – este complet ocupat: din pricina locurilor limitate, internările se fac, în general, cu programare și durează 1-2-3 săptămâni, în funcție de complexitatea cazului și succesul în stabilizarea pacientului.
Pacienții din „Magnolia” sunt, cu o singură excepție, complet imobilizați la pat. Excepția este Vlad Preda, 82 de ani, inginer agronom. Operat de cancer la vezica biliară, boala a recidivat și acum e în metastază. Analizele au confirmat prezența tumorii la plămâni, dar se pare că și creierul este afectat, fiindcă perioadele de luciditate alternează cu cele în care nu îi recunoaște nici pe cei apropiați. În timpul nopții, „domnu’ Preda” patrulează pe holurile Hospice. „Se teme să nu-l ia urâta cu coasa în somn”, îmi spune o infirmieră. Ziua, e mai posac, chiar depresiv. Fiind genul de om care se vrea permanent în centrul atenției sau cel puțin ascultat, nu e complet mulțumit de personalul medical, care, cu toată solicitudinea, nu-i poate satisface nevoia de comunicare, trebuind să se împartă între mai mulți pacienți. „Iubirea” Laura, însă, i-a venit de hac, iar domnu’ Preda nu ezită să-și manifeste sentimentele: „Aș lua-o cu mine când voi pleca acasă, că ea m-a făcut să nu fug de aici”, îmi spune.
Dimineața la Hospice începe cu toaleta bucală. Pacienții care nu pot clăti gura și nu pot scuipa lichidul, nu se spală / nu sunt spălați cu periuța de dinți. În schimb, se folosesc comprese de tifon împăturite, îmbibate într-o soluție specială. Compresele sunt prinse cu o pensetă și plimbate prin gura pacienților, curățându-se dinții, gingiile, limba, pereții cavității bucale, buzele. Tot timpul, Laura le vorbește bolnavilor, explicându-le absolut tot ce urmează să le facă și ce le face, chiar dacă aceștia rămân într-o stare semivegetativă și nu reacționează. „Acum curățăm dinții, „domnu’ T”; „Vă rog să scoateți limba, „domnu’ Ș!”. După ce am luat aminte, am replicat procedura asupra altui pacient. Cu precizarea că nu am fost capabil să și vorbesc în timp ce acționam; dar m-a suplinit tot Laura,portavocea mea.
După toaleta bucală, bolnavii sunt hidratați. Cu o seringă, Laura le „infiltrează” în gură apă, puțin câte puțin. Îmi explică: „Seringa fără ac se introduce în colțul gurii, fiindcă astfel se evită înecarea pacientului”. Și imediat, către beneficiar: „Înghițim, domnu’ T! Așaa! Bravo!… Încă o dată!… Braaavoo!”. Pe lângă rolul pe care îl are în cazul oamenilor sănătoși, hidratarea ajută și la „degriparea” corzilor vocale, foarte uscate, fiindcă, în timpul somnului, majoritatea pacienților inspiră și expiră pe gură. Astfel, unii pacienți care se trezesc din amorțire reușesc să îngaime câteva cuvinte și să dea mai multe indicii asupra stării lor, a unui eventual disconfort sau a unei dorinți poate nebănuite de personalul medical. „Când vin soția și fata mea?”. „Puțin mai târziu „domnu’ Ș”. „Este prânzul?” „Nuu, abia e ora 8 jumătate. Imediat mâncăm iaurtul”. „Mai bun ar fi un pahar cu vin!”. „Vă cred, dar acum nu se poate. Avem de făcut un tratament, știți, da?”. „Dă-l încolo de tratament, semnez io că îmi asum!”.
Vlad Preda, inginerul agronom, care tocmai intră în salon după o mică plimbare pe hol, prinde ideea în zbor de la „domnu’ Ș. și cere și el, foarte decis, un pahar cu vin. Dar, după câteva ping-pong-uri verbale cu „Iubirea”, sfârșește prin a sorbi, spășit, din cana cu apă. Cu promisiunea unei cafele „după duș”. Îi spun: „Văd că negociați la greu…”. Se amuză, apoi sfătos: „Păi da, că vreo cinșpe ani m-am ocupat cu negustoria”.
Am aflat, ulterior, că, de fapt, vinul nu este tabú la Hospice. Nu în loc de iaurt și nu dis de dimineața, nu dacă alcoolul interacționează cumva cu tratamentul. Se ține cont, evident, și de starea celor internați… Cert este, însă, că „fetele” au întotdeauna la îndemână un pahar de vin decent pentru răsfățul pacienților.
Tocmai îi introduceam în gură domnului Ș. ultima linguriță de iaurt, când îmi sună telefonul. Ies pentru a prelua apelul, iar când revin în salon constat că tocmai ratasem toaletarea pungii cu fecale a domnului Ș., posesorul unui anus contra naturii. În cazul pacienților operați de cancer la colon sau la rect, se impune operația numită colostomie sau ileostomie, prin care un segment terminal al tubului digestiv este legat la peretele abdominal, iar fecalele și gazele se elimină printr-o pungă specială, cauciucată, atașată de abdomen. Evident, mirosul în încăperea unde se face toaletarea pungii respective devine foarte greu și trebuie să ai stomacul tare să reziști. Doamnele (și Domnișoarele) de la Hospice fac această operațiune zilnic, de mai multe ori. Și nu au nevoie de bicarbonat…
Domnul Ș. are și cateter urinar (cateterul este un tub flexibil de plastic folosit pentru drenarea urinei din vezica urinară în cazul imposibilității de a urina – cum este cazul după o intervenție chirurgicală la nivelul pelvisului; cateterul este introdus în vezică prin uretră –adică, prin penis-, iar urina este drenată într-o pungă atașată de coapsă). Așa că asist la toaletarea cateterului. O operațiune destul de migăloasă, care începe prin clamparea (gâtuirea) cu o pensă a tubului de deasupra pungii urinare. Apoi, tubul este desprins de punga urinară (în lipsa clampării, această operațiune s-ar putea solda cu un jet de urină peste cel care o execută) și în el se introduce o seringă mare de plastic, plină cu ser fiziologic. Pensa este îndepărtată și din seringă se presează, ușor, serul în cateter. Nu integral, ci doar o gradație-două de pe seringă, după care lichidul este absorbit înapoi, în aceasta, iar operațiunea se reia, de mai multe ori. Aceasta ajută la eliminarea eventualelor reziduuri din cateter. La final, se urmează aceeași pași de la început, în sens invers: clampare, scoaterea seringii, re-atașarea pungii urinare, îndepărtarea pensei.
Moment de respiro, iar domnul Preda profită de el, pentru a iniția un dialog ce, pe parcursul zilei, se va transforma într-o adevărată conversație, cu unele accente filozofice. „Domnu’ Robert, vino să-ți spun ceva: eu am avut în subordine sute de oameni, de căruțe și mii de animale. Daar, la ferma mea, se vorbea o singură limbă. Nu fiecare făcea ce-l tăia capul. Eu văd că și aici, ca peste tot, fiecare face cam ce-l taie capul…”. „Vă contrazic! Dacă domnul G. refuză iaurtul, nu i-l poate îndesa nimeni pe gât”. „Și asta-i adevărat. Că eu sunt stăpânul meu și aici, ca și în casa mea. Dacă eu decid că, uite, nu mai vreau să trăiesc, că gata, îmi ajunge –aici vocea i se îneacă și ochii lăcrimează, dar se luptă cu depresia și se redresează rapid-… că îmi ajunge, nu mai mănânc – punct! Asta e doar între mine și Dumnezeu!”. „Dar, asta e doar așa, o ipoteză de lucru, nu? De fapt, o să mâncați!”. „O să mănânc, dacă îmi aduce cineva mai repede iaurtul ăla!”.
„Domnu’ Preda, dumneavoastră azi nu primiți iaurtul, dar vă promit că imediat ce revenim de la duș, veți avea cafeaua! E în regulă?”, îl tatonează „Iubirea”. Bombănind, Vlad Preda se ridică, ajutat, în capul oaselor și se lasă condus spre baie. Laura Râpeanu și cu mine ne-am pus niște șorturi protectoare de unică folosință și îl însoțim. Infirmiera își dezbracă pacientul cu dexteritate, îl așază și îl udă cu dușul, apoi îl săpunește, peste tot, inclusiv la dos și la „dânsa” cu o cârpă îmbibată în soluție de apă cu gel de duș. Rolul meu este de a-l spăla pe cap pe domnul Preda cu șampon. Tot timpul, Laura vorbește cu pacientul, ca să se convingă că este treaz. „Se întâmplă ca unii pacienți să leșine la duș. Atunci, îl luăm rapid cu patul mobil, îl ducem în salon și îl lăsăm la orizontală, dar cu picioarele în sus, ca să se oxigeneze creierul”, îmi explică ea.
Ceilalți pacienți din „Magnolia” sunt spălați la pat. Evident, este o procedură mai greoaie, dar singura disponibilă în cazul celor care nu se pot tine deloc pe picioare. Se folosesc ligheane, apă, soluții de spălat, cârpe moi, prosoape. După uscare, sunt unși pe corp cu cremă de gălbenele. Altfel, pielea se usucă prea tare, se cojește și apar iritațiile. Un fenomen invers se petrece la spate, în special în regiunea coloanei lombare și sacrale, unde pielea este prea umedă și se folosește pentru ungere Cutaden, pentru a întârzia, pe cât posibil, apariția escarelor (plăgi urâte, ca niște pustule mari la suprafața pielii, produse de mortificarea țesutului), care sunt foarte dureroase.
La întoarcerea în salon, Vlad Preda a primit vizita fiicei sale (are două, a venit cea „mică”). Ramona se bucură foarte tare, văzându-l așa de „în formă”. „Ieri abia m-a recunoscut”, îmi mărturisește. Vizita matinală e scurtă, dar Ramona promite să revină după amiaza.
Vine cafeaua promisă și evident că aceasta nu poate fi sorbită, așa, pe nevorbite. Așa că, ne reluăm conversația. Tirul întrebărilor continuă cu cea mai grea: „Ești credincios, domnu’ Robert?”. Oftez. „Nu vreau filozofie: Da sau Nu?”, mă precipită domnul Preda. „Nu e corect așa! Dacă mă întreabă un adept al unei religii, care o fi ea, atunci e Nu. Dar…”. „Lasă-lasă, că și eu îs ortodox de la brâu în sus. De la brâu în jos sunt reformat…”. Râd: „Bun, dar ce legătură are asta cu răspunsul pe care îl căutați de la mine?”. „Are… are… că Dumnezeu e unul singur, iar eu doar în fața lui am de dat socoteală. Și dau! Te invit: să vii, dacă ai timp și plăcere, să vezi un ceas divin făcut în viața sa de un om”. „Vin, dacă omul acela sunteți dumneavoastră!”. „Tu vino, cu familia ta, iar dacă eu n-oi mai fi (iar se îneacă…) le las vorbă fetelor și ginerilor mei, să vă primească cum se cuvine!”
„Robert, mi-ai făcut o mare onoare! Să știi că e una din cele mai fericite zile din viața mea!”.
Suntem întrerupți, din nou – de data asta de masa de prânz. Mai devreme, în timpul spălării pacienților, a intervenit o avarie la rețeaua de electricitate. Fiindcă liftul devenise, astfel, nefuncțional, am urcat-o în brațe pe Ana, o fetiță internată la secția copii, care este la primul etaj al centrului Hospice, secția adulți fiind la parter. Acum, fiindcă avaria nu fusese încă soluționată, am adus mâncarea de la bucătărie (aflată la subsol), la etaj. În meniu: supă de pasăre cu găluști sau o ciorbă țărănească, iar la felul doi ostropel de pui; desert: o felie de chec. Asist la realizarea porțiilor și, ascultând discuția aferentă între infirmiere („Pacientul X e în stare proastă de o săptămână și nu mănâncă”, „Pacientul Y abia se atinge de mâncare”), constat, cu amărăciune, că foarte puțini dintre cei internați vor gusta din alesele bucate…
Printre cei „moftangii” mai-mai să-mi fie și domnul Preda… Auzi, zice: „M-am decis: nu mai vreau să înghit nimic. La ce bun?”. „Păi n-ați zis să vin să vă văd ceasul divin? Eu revin peste o lună. Unde mai găsesc eu ceasul divin, dacă nu mâncați?”, i-o întorc, rapid. Întinde mâna și aproape îmi înfige în ochi arătătorul: „Ține minte!”, zice. Apoi: „Dă platoul ăla mai încoace!”. Tocmai mi-am făcut angajament de călătorie peste o lună… De bine, de rău, domnul Vlad a mâncat aproape toată ciorba și a ciugulit câte ceva și din ostropel.
Mai târziu, când i-am revenit la căpătâi și am regăsit-o acolo pe mezina lui, domnul Preda o dete în politică. Nu din asta, de acum, ci „de pe vremea ailaltă”. „N-am fost membru de partid. N-am vrut. Adică, era cât pe ce, că știi, era cu japca. Dar norocul meu a fost că, atunci când s-a pus în discuția organizației primirea mea, unii s-au abținut, că cică mai au nevoie de timp să reflecteze, deși, în scris, își dăduseră acordul. Așa că, s-a amânat, iar mai apoi, când m-au invitat iar, cu scuze, cu tot tacâmul, nu m-am mai lăsat înduplecat. Cu toate consecințele. Că au vrut ei să-mi ticluiască multe, dar le-am spus: puteți să-mi faceți ce vreți, dar la închisoare pentru furt nu aveți cum să mă băgați, că atâta n-am furat!” și îmi arată un capăt de unghie, spre ilustrarea faptului că, în toată viața sa, a rămas un om cinstit, care de aceea nu are a se teme la Judecata Supremă. „Apropo, adaugă, am scăpat și pe alții, mulți, de pușcărie. Că, pe acolo, la Cristian, nevoia îi împingea pe mulți să fure de-ale gurii. Dar le spuneam: Fii atent, că, dacă te mai prind o dată!…”. „Și, îi mai prindeați?”. „Care-cum. Unii se lecuiau, alții nu se puteau opri și ajungeau unde le era locul”.
Ramona ne asculta tăcută, cu un zâmbet abia mijit în colțul gurii, mulțumită că starea tatălui ei se îmbunătățise. Domnul Preda o prinde în discuția noastră: „Eu cu Robert, aici de față, avem o convenție: mai zăbovesc pe aici o lună, iar el vine să ne vadă casa. Așa că, acuma știi: dacă eu n-oi fi, să-l primești cum se cuvine!”
Mai devreme, imediat după ce făcusem cunoștință, Vlad Preda îmi spusese, pe un ton aproape confidențial, complice: „Știu de ce te afli aici!”. „Zău? Ia ziceți…”. „Nu acuma, mai târziu…”. Acel „mai târziu” nu mai venise, așa că nu am vrut să ne despărțim înainte de a lămuri lucrurile. Le explic (lui și fiicei sale) ce sunt și care este „scopul și durata vizitei”. În acel moment, fața lui Vlad Preda s-a luminat: „Robert, mi-ai făcut o mare onoare! Să știi că e una din cele mai fericite zile din viața mea!”.
Această evidentă exagerare, exprimată însă cu sinceritate, arată cum ne reevaluăm noi, oamenii, existența, atunci când suntem confruntați cu un sfârșit iminent, inexorabil. Și cât de important este să putem fi lângă cei care chiar trec prin această uriașă încercare a vieții, cât de importantă pentru ei este atenția ce le-o putem acorda și care, în pofida suferinței, îi poate face fericiți.
Epilog de episod
Săptămânile trecute, Hospice Casa Speranței Brașov a sărbătorit 12 de ani de existență a centrului de medicină paliativă, în decursul cărora Oamenii săi au ajutat multe mii de suferinzi – pacienți copii și adulți cu boli incurabile. Aniversarea a fost marcată printr-o săptămână de evenimente organizate în scopul promovării serviciilor de paliație (oferite gratuit, dar pentru care trebuie căutate, găsite și accesate, continuu, fonduri; oamenii pot fi generoși, dacă sunt convinși că nu „aruncă banii pe fereastră”, iar munca de lămurire e una de Sisif). Tema în jurul căreia s-a construit evenimentul uneia dintre zilele acelei săptămâni aniversare a fost simbolul Hospice – Floarea de colț. Angajații și voluntarii Hospice au împărțit flori de colț, realizate din hârtie, de pacienți și voluntari Hospice. Fiind, de acum, un prieten al fundației, am fost consultat, înainte de eveniment: „care să fie mesajul pe care să îl transmitem, verbal, atunci când oferim florile?”. Am sugerat așa: „Aș merge pe două întrebări. Prima: Știți ce floare a fost declarată monument al naturii în România, în anul 1933? Cei care răspund să primească floarea, apoi să urmeze a doua întrebare: Dar știți ce sentiment ar trebui să fie declarat monument al naturii umane? Răspunsuri corecte: empatia, mila, solidaritatea. Și concluzia: La Hospice, noi, de 12 ani, cultivăm floarea de colț a naturii umane”.
Exact asta se întâmplă la Hospice. Este o dovadă de o rară umanitate să ai grijă de persoane care au primit un verdict medical ce elimină posibilitatea însănătoșirii. Să le cobori de pe culmile disperării cu har și abnegație, să le arăți că viața lor, atâta câtă e, cât a mai rămas, contează și este de trăit, nu doar de supraviețuit.
Va urma…
Dedicat minunaților Oameni de la Hospice Casa Speranței Brașov
Eutanasia Durerii” este o campanie media voluntară Select News.
Donează 2% din impozitul pe venit organizației Hospice Casa Speranței!
Citește și:
Eutanasia durerii – editorial.
EUTANASIA DURERII Purgatoriul Stelei – arestarea, cancerul și nesimțirea de a trăi
EUTANASIA DURERII. Adevăratul IronMan este un performer român cu suflet uriaș
EUTANASIA DURERII. OMS pregătește o rezoluție despre eutanasia durerii
EUTANASIA DURERII. Ce face Hospice cu banii donați de companii din impozitul pe profit
EUTANASIA DURERII. Cea mai minunată tabără la mare
EUTANASIA DURERII. Medici din 32 de țări cer Belgiei să nu permită eutanasierea copiilor
EUTANASIA DURERII: Ministerul Sănătății – obligat să limiteze suferința bolnavilor incurabili
EUTANASIA DURERII Încă o palmă pentru Guvern: Hospice a luat două premii la Gala Societății Civile
EUTANASIA DURERII Îngrijim pacienți? Sau producem hârtii? (Editorial – Mălina Dumitrescu)
