Homo sapiens fobia

Funcționarea normală a unui stat, a unei societăți, are la bază logica și bunul simț. Logica presupune că orice lege nouă trebuie să fie, pe de o parte, în concordanță cu legile funcționale existente, iar pe de altă parte, rodul unei analize serioase, în decursul căreia se despică firul în patru, până se ajunge la soluția cea mai rațională, acceptabilă de o largă majoritate. Dacă nu se găsește o soluție care să fie pe placul tuturor, atunci intervine bunul simț: decide majoritatea, dar respectând drepturile fundamentale ale minorităților, de orice fel ar fi ele.

Cine spune „mă… pe drepturile minorităților” nu este doar intolerant, este îngust la minte. Fiindcă nu există om care să nu fie, la un moment dat, într-o minoritate. Nerespectarea, azi, a drepturilor minorităților sexuale, va duce, mâine, la nerespectarea drepturilor minorităților religioase, apoi a persoanelor cu handicap, apoi a bicicliștilor, apoi a celor care ascultă muzică în căști în mijloacele de transport în comun ș.a.m.d. Nu ești homosexual, dar poate ești biciclist sau poate îți place să porți părul mai lung – ce zici de asta? Nerespectarea drepturilor minorităților se va întoarce, finalmente, asupra ta.

Un stat opresiv se naște atunci când o majoritate cauționează măsuri discreționare, îndreptate spre cei care gândesc altfel, pe principiul „cine nu e cu mine, e împotriva mea”. Mulți cad în capcana mesajului populist, crezând că problema pe care un orator abil reușește să o aducă în atenția opiniei publice este, într-adevăr, la „originea tuturor relelor”. Și se transformă în susținători ai unor măsuri radicale, agresive, deși firea lor este, altminteri, una pacifistă; îi mandatează să „curețe răul” pe oratorii abili, constatând apoi, prea târziu, că aceștia sunt bolnavi psihic și că „împing lucrurile prea departe”. Sunt nenumărate exemple în istorie, chiar și în cea recentă, dar tot nu ne învățăm lecția.

Se poate discuta (de specialiști) dacă homosexualitatea este o deviație comportamentală sau ține de o fiziologie alternativă normală pentru specia umană. Însă, indiferent care este adevărul științific, societatea are obligația de a le respecta minoritarilor homosexuali dreptul de a trăi așa cum își doresc, câtă vreme acest lucru nu afectează drepturile și libertățile majoritarilor heterosexuali.

Când te căsătorești civil, ești obligat să-ți faci un set de analize. Între altele, trebuie să se stabilească dacă ești în deplinătatea facultăților mintale. Dar, chiar unui nebun cu acte în regulă, unei persoane cu orice deviație comportamentală, nu i se interzice căsătoria: avizul medical este strict pentru ca partenerii să ia cunoștință la ce se înhamă, în cazul în care nu au aflat până atunci.

Prin urmare, dacă unui dement i se permite să se căsătorească, nu există nicio rațiune să introducem o discriminare, interzicând căsătoria civilă unei persoane despre care doar presupunem, fără a avea dovada științifică peremptorie, că are un alt gen de deviație comportamentală.

Nici argumentele de ordin religios nu sunt acceptabile, întrucât în discuție nu este cununia religioasă, ci posibilitatea de întemeiere a unui cuplu, în condițiile legislației laice.

Există inițiative de a se contopi căsătoria civilă cu cea religioasă, de a o condiționa pe una, de cealaltă. În acest caz, dacă preoții ar refuza să oficieze cununia a două persoane nereligioase, ateii și liber cugetătorii ar trebui să emigreze, pentru a avea cum întemeia cupluri recunoscute legal. Știu că unii fundamentaliști vor exclama „foarte bine, afară din țară cu sataniștii!”, dar încă sper că majoritatea vor raționa, observând absurdul situației spre care ne-am îndrepta.

Până una-alta, însă, cele două instituții (căsătoria civilă și cea religioasă) sunt separate, iar preoții au libertatea de a cununa pe cine vor. Ar fi perfect normală inserarea în legislație, inclusiv în Constituție, a prevederii că bisericile din România nu vor fi niciodată forțate să oficieze căsătorii care contravin dogmelor. Pe de altă parte, este complet deplasată interferența religiei în laic, prin pretenția ca societatea, în ansamblul ei, să adopte o anumită dogmă.

Există un segment important al populației care nu s-ar opune căsătoriilor civile între homosexuali, însă au temerea că s-ar deschide o Cutie a Pandorei, iar homosexualii vor milita, mai departe, pentru obținerea altor drepturi, cum ar fi cel de a fi cununați religios sau de adopție.

Firește, homosexualii vor milita pentru aceste drepturi, însă acum revin la ce spuneam în introducere: la logică și la bun simț.

Impunerea dreptului de a fi cununați într-o anumită religie este absurdă și poate fi ușor combătută în fața oricărei instanțe. O religie este întemeiată pe dogme. Ca adept al unei religii, trebuie să accepți toate dogmele acesteia. Nu poți spune „eu sunt homosexual creștin”, întrucât creștinismul este incompatibil dogmatic cu homosexualitatea. Asta nu înseamnă că un homosexual trebuie să își nege credința. Dacă homosexualii vor ține, neapărat, să se cunune „în fața lui Dumnezeu”, își vor putea întemeia propria religie și propria biserică.

În ce privește dreptul de adopție, impunerea acestuia contravine libertăților individuale. Este semnificativ riscul ca, prin mimetism, copiii cuplurilor homosexuale să devină, la rândul lor, homosexuali. Or, dreptul individului de a procrea este fundamental, iar societatea este obligată să se asigure că niciun copil nu va crește într-un mediu care să-i mutileze acest drept.

Din păcate, dezbaterile pătimașe, iraționale, influențează modul în care este guvernată o societate și au darul de a radicaliza, de a ne conduce spre situații extreme, aberante. Un grup oprimat, ale cărui drepturi sunt interzise de o majoritate intolerantă, va avea, la un moment dat, oportunitatea de a-și impune drepturile. Și există riscul semnificativ ca, din oprimat, grupul respectiv să devină opresiv.

Dacă CEDO va ajunge, la un moment dat, să legifereze adopțiile de către cupluri homosexuale, va fi pentru că, decenii de-a rândul, homosexualii s-au luptat pentru dreptul de a se căsători, fiind combătuți cu argumente inconsistente. Și, după cum ne învață fabula „Petrică și lupul”, odată dovedită inconsistența argumentelor unei părți pe un anume subiect, partea respectivă își va pierde credibilitatea.

Probabil că nu s-ar fi ajuns în această situație, dacă oamenii s-ar strădui mai mult să fie umani. Poți fii homofob până la un punct, adică să ai o aversiune față de homosexuali (fiindcă asta te privește pe tine), dar să nu fii împotriva homosexualilor, să nu le dorești răul. Altminteri, homofobia se transformă în Homo sapiens fobia – ura față de oameni.

Loading

Comments

comments