Victor Ponta / Foto: Oana Pavelescu

Una dintre marile probleme ale democrației românești, care s-a cronicizat, este lipsa separației puterii executive de cea legislativă, prin scurtcircuitarea de către guverne a procesului parlamentar, respectiv adoptarea ordonanțelor de urgență în detrimentul legilor. Atunci când majoritatea parlamentară este firavă, este oarecum de înțeles forțarea modernizării legislației, cu scuza că se evită dezbaterile parlamentare sterile și „trântirea” unor prevederi strict necesare țării, din rațiuni politicianiste. Dar în situația de acum, când Puterea deține aproape 70% din numărul senatorilor și deputaților, mesajul transmis este extrem de prost. În plus, se dovedește cât de populiste erau acuzațiile USL la adresa Guvernelor Boc & Ungureanu.

Mai mulți membri ai actualului Executiv, liberali și social democrați deopotrivă, în frunte cu premierul Victor Ponta, au criticat aspru, în opoziție fiind, fosta putere „portocalie” pentru guvernarea prin ordonanțe de urgență. Criticile s-au făcut uitate după ce acuzatorii au schimbat „băncile” cu acuzații din 2009 – 2012. Totuși, statisticile sunt grăitoare și ar trebui să fie cunoscute de toți românii dispuși să asculte perorațiile politicianiste. Guvernarea PDL a fost relativ „cuminte”, cu 391 de ordonanțe de urgență emise în trei ani și patru luni (decembrie 2008 – aprilie 2012), respectiv o medie de nici 10 ordonanțe pe lună (9,775, mai exact).

Guvernele USL au produs 161 de ordonanțe de urgență în primele 14 luni de guvernare, cu o medie de 11,5 ordonanțe pe lună – sensibil peste media guvernărilor Boc & Ungureanu!

A fost imposibil să aflăm de la premierul Victor Ponta sau de la un reprezentant al Executivului explicația acestei situații. Ne-am adresat, mai întâi, în scris, Biroului de Presă al Guvernului. Ni s-a spus că nu este o solicitare în baza legii accesului liber la informații, ci o solicitare a unui punct de vedere care nu poate fi exprimat decât de premier. Am solicitat, atunci, un scurt interviu, cu șeful executivului. Ni s-a spus, inițial, că premierul „se pregătește de vacanță”, iar când, după întoarcerea din vacanță a premierului, am revenit cu solicitarea, nu am mai primit niciun răspuns. Am revenit în scris, arătând că absența unui răspuns dincolo de termenul maxim de 30 de zile va fi interpretată ca refuz de răspuns. Nici la această atenționare nu am primit răspuns. L-am contactat, telefonic, pe Andrei Zaharescu, purtătorul de cuvânt al Guvernului. Domnia sa ne-a promis că ne va contacta când va avea un răspuns din partea premierului. A mai trecut aproape o lună și nu am mai fost contactați. Nu că nu am fi obișnuiți – strategia fugii de răspundere prin refuzul autorităților de a oferi informații publice este meteahnă veche, ce-i drept dramatic accentuată de guvernele Boc și Ponta. Însă, nu ne-am așteptat la o atât de mare lașitate a premierului. Avea șansa de a da o explicație, fiindcă presupunem că are și una care ține de bune intenții, nu doar de faptul că majoritatea parlamentară o fi ea confortabilă, dar este și extrem de indisciplinată, cu cvasi-imposibilitate de atingere a cvorumului în multe situații importante.

Explicația premierului ar fi fost lecturată, cu real interes, și de cancelariile occidentale, preocupate real de fragilitatea parlamentarismului românesc.

În cursul unei discuții cu reprezentanți ai Ambasadei Regatului Unit la București, am aflat că una dintre preocupările majore pentru oamenii de afaceri britanici prezenți în România (și, prin extensie, pentru toți oamenii de afaceri) este tocmai guvernarea prin ordonanțe de urgență. Este deranjant să te trezești, pe nepusă masă, cu modificări legislative majore, care îți afectează dramatic planul de afaceri curent, cum se întâmplă în cazul ordonanțelor. În cazul legilor, oamenii de afaceri au o mai bună oportunitate de a interveni, prin organismele de profil (patronate), pentru analizarea mai minuțioasă a unor prevederi în decursul dezbaterilor parlamentare.

La fel se întâmplă și în cazul sindicatelor. Deși orice act normativ este supus dezbaterii publice, în general prin publicarea pe site-urile de internet ale instituțiilor, foarte puține sindicate au resursele necesare pentru a urmări procesul legislativ în faza acestuia pe ministere și organisme subordonate, pentru a-și face cunoscute punctele de vedere. Așa că, nu de puține ori, reacțiile vin DUPĂ adoptarea unor ordonanțe de urgență și nu până la momentul respectiv.

Anul în care separația puterilor executivă și legislativă a devenit o poveste este 1996, ultimul an al Guvernului condus de Nicolae Văcăroiu. Acesta a început să producă el legi, numite ordonanțe, supranumite de urgență. Aceste normative ar trebui să aibă un caracter excepțional și exact în acest sens a fost gândită posibilitatea emiterii lor: nu putem lăsa țara în haos, când Parlamentul nu poate decide, în regim de urgență și, atunci, guvernul poate avea inițiativa. Desigur, Parlamentului îi rămâne misiunea de a cenzura guvernul, cât se poate de repede, printr-o lege care poate aproba ordonanța, în integralitatea ei, o poate modifica, completa sau chiar respinge.

Primele guverne postdecembriste, conduse de Petre Roman și Theodor Stolojan, au emis doar hotărâri, ordine (de miniștri), precizări, circulare și regulamente. Guvernul Stolojan a fost primul care a beneficiat de prevederile Constituției adoptate prin referendumul din 8 decembrie 1991 și care i-a permis să emită ordonanțe de urgență.

Nicolae Văcăroiu a fost cel care a „spart gheața”, imediat după instalarea în funcție, însă a fost rezervat, cel puțin în primii trei ani de mandat, limitându-se, în general, la rectificări bugetare prin procedura aceasta și neapelând la ordonanțe în scopul legiferării. În ultimul an de guvernare al PDSR s-a produs, însă, o breșă –cauzată, probabil, de perspectiva alegerilor, pe fondul scăderii în popularitate a PDSR-, și s-au adoptat 12 ordonanțe, inclusiv pentru acordarea licențelor de operare a rețelelor GSM, care tocmai se extindeau în România.

S-ar putea spune că Văcăroiu i-a deschis apetitul lui Victor Ciorbea. Acesta a adoptat o ordonanță de urgență imediat după instalare (în decembrie 1996) și încă 92 în anul următor, saltul fiind de 775% față de ultimul an al guvernării anterioare! De atunci, situația nu a mai revenit la normalitate.

Guvernarea CDR (decembrie 1996 – decembrie 2000) a produs 668 de ordonanțe de urgență, în 48 de luni, cu o medie de aproape 14 ordonanțe / lună (13,916, mai exact). Iar guvernarea Adrian Năstase (decembrie 2000 – decembrie 2004) a produs 680 de ordonanțe de urgență, tot în 48 de luni, cu o medie de peste 14 ordonanțe lunar (14,166, mai exact).

Campionul absolut al ordonanțelor de urgență este Mugur Isărescu, guvernatorul BNR reușind să producă, într-un singur an de guvernare (1999-2000), 306 ordonanțe de urgență, adică 25,5 pe lună.

În decursul unui mandat întreg, lider la guvernarea prin ordonanțe de urgență este Călin Popescu Tăriceanu, care, în cei patru ani petrecuți la Palatul Victoria a produs 727 asemenea normative, media fiind de 15,146 ordonanțe pe lună.

Cu alte cuvinte, Emil Boc a redus, de fapt, „ștrocul” ordonanțelor cu circa 33%, față de guvernarea precedentă (Tăriceanu). Mihai Răzvan Ungureanu a fost un recordman al ultimilor 15 ani, cu doar 4,3 ordonanțe lunar.

În tabelul alăturat, puteți observa cum a evoluat, anual, numărul ordonanțelor de urgență emise de guvernele ce s-au perindat la conducerea țării.

* Theodor Stolojan a fost un premier tehnocrat, dar a condus un guvern politic, al FSN.

** Victor Ciorbea și Radu Vasile au fost membri PNȚCD, dar au coordonat guverne CDR (PNȚCD + PNL) și FSN (transformat, ulterior, în PD); Mugur Isărescu a fost tehnocrat, dar a coordonat tot miniștri din CDR și PD.

*** Călin Popescu Tăriceanu a fost (și este) membru PNL, dar a coordonat o coaliție de guvernare susținută, inițial, de PD (alături de care PNL a format alianța DA), UDMR, PU/PC (Partidul Umanist, transformat în Conservator) și minoritățile naționale. Din martie 2007, PD a fost scos din DA și din coaliția de guvernare, dar PNL a continuat să guverneze, cu sprijin politic parlamentar din partea PSD.

(Robert Veress)

Ordonanța de urgentă dezaprobare a legii de aprobare

În mandatul lui Emil Boc s-a ajuns la situații tragi-comise, când Executivul a modificat, prin ordonanțe de urgență,ceea ce tocmai adoptase legislativul, iar uneori chiar cu încălcarea flagrantă a prevederilor constituționale.

Aceste practici au dus la nenumărate procese colective în care instanțele au încercat să repare abuzurile legislative, restituind salariile profesorilor sau taxele de poluare,  împotrivindu-se recalculării pensiilor militarilor și alte asemenea.

În anul 2009, la puțin timp după intrarea în vigoare a legii care prevedea majorarea salariilor profesorilor cu 50%, Guvernul Boc I (PDL & PSD) a emis o ordonanță de urgență, stabilind un nivel de majorare cu doar 17%. Curtea Constituțională a decis că acest act este neconstituțional întrucât amanarea creșterii salariilor profesorilor afectează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la muncă, la protecția socială a muncii și la un nivel de trai decent. În fața acestei decizii, Guvernul anunță că va promova în Parlament, prin procedura de asumare a răspunderii, un alt proiect de lege, care să plafoneze salariile de tot.  Deși Curtea a stabilit că și asumarea răspunderii în acest caz este neconstituțională, legea tot a fost promulgată. Culmea, această lege a modificat prin asumarea răspunderii alte două legi – a educației și a salarizării –  pe care Guvernul le promovase tot prin asumarea răspunderii.

Constituția spune că ordonanțele de urgență trebuie aprobate de Parlament. Însă nici această procedură nu mai reprezintă vreo garanție a corectitudinii. De exemplu, legislativul a adoptat legea 88 / 2011, privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2010 pentru modificarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Legea de aprobare dispune însă eliminarea impozitelor majorate pe clădiri și mașini. La șase zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial, premierul Boc s-a sesizat și a anunțat menținerea impozitelor și în anul următor (2012), având în pregătire o ordonanță de urgență. Deși Constituția spune că legile sunt cele mai puternice acte normative, în practică acestea sunt spulberate în doi timpi și trei mișcări prin ordonanțe de urgență. (Monica Cercelescu)

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments