Mărginit de Valea Plângerii și Calea Șerban Vodă, cimitirul Bellu nu este doar un loc de îngropăciune, cel mai mare din urbea lui Bucur ciobanul. Este Muzeul Național al Sufletelor, Panteonul românesc.

La Bellu își ațipesc neodihna de veci cele mai de seamă nume ale acestei țări, de la Eminescu și Nichita, la Toma Caragiu, Maria Tănase sau boierii Cantacuzini, Ghicești ș.a.m.d. Monumentele funerare sunt adevărate exponate de artă, compendii de arhitectură miniaturală. Unele ascund povești stranii de viață și, mai ales, de moarte, devenite repede legende, fabulos, mit în crâmpeie de piatră.

Am încercat să le deslușim originile, constatând că farmecul lor aparte vine tocmai din lipsa izvoarelor documentare. Nici Ionescu Gion, nici Gheorghe Bezviconi, nu au reușit, în monografiile lor, să explice legenda „Doamnei cu umbrela” sau a „Celor doi frați”. Babele candelărese, groparii, bătrânii cerșetori și ceilalți oameni ai cimitirului o știu face din plin…

Spiritul Iuliei Hașdeu

Pe mâna stângă, aproape de capelă, se află cavoul Iuliei Hașdeu, geniala fiică a părintelui etimologiei românești, Bogdan Petriceicu. Flancată de doi sfincși egipteni, construcția se remarcă prin simplitate și rafinament. Se poate observa lesne un amestec bine dozat de stiluri arhitectonice, de la templu al antichității greco-latine, la hinduism. La bază, o poliță cu cărțile esențiale ale umanității amintește trecătorului că aici citește încă cea care la 11 ani îl știa pe Shakespeare în original. Un orologiu cu limbi căzute măsoara nimicnicia.

Se spune că, pe la începutul anilor ’90, un intoxicat de compendii ieftine de spiritism ar fi profanat mormântul genialei preotese, în cautarea mediumului potrivit îndeletnicirilor sale oculte. Racla a fost gasită forțată, prilej cu care s-a constatat perfecta mumificare a unei bucăți din craniul Iuliei Hașdeu.

Pe acoperișul cavoului – templu, o bilă mare de piatră închipuia, până la cutremurul din 1977, globul pamântesc. Furia pamântului a facut ca sfera să se prabușească de pe umerii celor doi sfincși aflați pe post de Atlas. Abia de curând a fost repusă în locul ei inițial, după un soi de sfeștanie oficiată de un sobor de preoți. Motivul? Toți cei care au încercat înainte să o urnească din loc, au murit la scurt timp.

Cel puțin așa susține Frusina Tănase, una din cele mai vechi candelărese din Bellu: „Așa a fost cum vă zic. Au atins bila domnișoarei doi gropari și duși au fost. În nopțile cu lună plină bântuie pe aleea centrală o fată desculță și despletită, care mai mult plutește decât pășește sau umblă. Spre ziuă dispare în cavoul domnișoarei. Să-mi sară ochii, dacă vă mint, că-s femeie bătrână”.

Frusina, ai cărei ochi au rămas în orbite, în pofida fabulației, pare familiarizată cu calitățile de medium ale Iuliei Hașdeu. Prima carte de spiritism a literaturii române, „Sic Cogito”, scrisă de Bogdan Petriceicu-Hașdeu în castelul de la Câmpina, s-a născut, povestea autorul, la îndemnul de dincolo de mormânt al fiicei sale. Tocul i-a sărit de la sine în mână și cuvintele au prins să se înșiruie…

Astăzi, mormântul templu are parte mereu de flori proaspete. Câte o fată mirată și visătoare le descântă, făcându-se că  le așează în glastră.

Doamna cu umbrela

În spatele rotondei scriitorilor, aproape de Valea Plângerii, se află o statuie aparte, intrată în folclorul locului sub o denumire metaforică: „Doamna cu umbrela”. Înfățișează o femeie tânară, în mărime naturală, surprinsă pășind spre o coloană, aflată alături de o bancă. Este învesmântată într-o rochie model secolul XIX, „chic”, fără doar si poate, în epocă. La încheietura mâinii poartă, adesea, un buchet de flori albastre. Fără să vreau, mă duce gândul la simbolul «florii albastre» a lui Novalis. Sumedenia de răvașe de dragoste și lumânările veșnic aprinse mă fac să cred ca nu am greșit.

Din „Necropola orașului București” a lui Gherghe Bezviconi nu aflăm prea multe: „Statuia s-a numit, inițial, «Doamna în alb», reprezentând-o pe Katalina Baschott și a fost comandată de un oarecare Andrei Popovici, probabil logodnicul acesteia. A existat o inscripție, ale carei litere aurite au fost furate, care spunea: Acest animal de doctor m-a ucis. ( Cet animal de medecin m’a tuee)”. Date extrem de lapidare, care pălesc în fața legendei acestei statui dăltuite la Florenza de vestitul Rafaelo Romanelli.

Gura lumii Bellului zice o poveste în acelasi timp romantică și credibilă. Doamna cu umbrela a fost guvernanta copiilor lui George Assan. Marele industriaș bucureștean al secolului trecut, proprietarul primei mori cu aburi din România, a adus-o de la Paris pentru a-i veghea și dăscăli odraslele. Cucerit de aleasa cultură a tinerei franțuzoaice, o nevinovată idilă s-a înfiripat între cei doi. Doamna Assan i-a pus brutal capăt, otravindu-și rivala. De atunci, nefericita „Donna in bianco” a lui Romanelli a devenit un soi de protectoare a îndrăgostiților, adolescenți și nu numai venind în pelerinaj cu lumină, ravașe și flori.

În sprijinul acestei versiuni există și un element indubitabil: statuia „privește” spre un singur monument funerar: cavoul lui George Assan. Iar într-un document din arhiva cimitirului se menționează ca onorariul substanțial al scluptorului italian a fost plătit de „un domn anonim, dar înstărit”.

Calul generalului Crăiniceanu

Nu departe de troița lui Nichita, se află un cavou milităros, în forma de templu grec, susținut de coloane ionice. Aici este înmormântat generalul Grigore Crăiniceanu, comandantul vestitului regiment de cavalerie „Patru roșiori-Regina Maria”. Legenda spune că Pegas, armăsarul pur-sânge al generalului, a refuzat sa plece de la mormânt după ce a fost deshămat de la carul mortuar. A rezistat trei săptămâni în cimitir, refuzând apa și hrana, repetând dureros povestea cu câinele soldatului. A murit pe Valea Plângerii, corpul său hrănind o vreme cotarlele de pripas.

Cei doi frați

Poate cea mai tulburatoare poveste a cimitirului Bellu este a celor doi frați. Grupul statuar din marmură neagra reprezintă o femeie tânără, culcată pe un catafalc. În genunchi, cu capul sprijinit de faldurile rochiei, un barbat între două vârste pare ca doarme.

Aceeași candelăresă, Frusina Tănase, povestește: „Noi le spunem frații necunoscuți. Au fost odată doi frați, băiat și fată care nu s-au cunoscut niciodată. S-au întâlnit la Paris, după mulți ani și au prins drag unul de altul. S-au căsătorit și, vorbind ei de copilăria lor, au descoperit că sunt frați buni și de mamă și de tata. Atunci dânsul, care e aici în genunchi, a scos pistolul și a pușcat-o pe dânsa, după care s-a pușcat și el”.

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments