Edward Snowden, pe când era un radical de dreapta
Foto: The Guardian / TheTrueHOOHA

The Guardian publică un extras amplu din cartea „Dosarul Snowden – Povestea celui mai vânat om al lumii”, scrisă de Luke Harding, editor de politică externă al cotidianului. Cartea, tipărită de editura Guardian Faber, va fi disponibilă în librăriile din Marea Britanie de luni.

Fragmentul apărut în avanpremieră este foarte captivant. Sunt prezentate atât un pasaj relevant al biografiei lui Edward Snowden, cât și povestea dezvăluirilor care au făcut înconjurul lumii, aducând cotidianului britanic cea mai mare audiență din tot cursul existenței sale de 193 de ani.

Ceea ce stârnește uimirea este faptul că, în adolescență și în prima parte a anilor tinereții sale, Edward Snowden era un mare patriot, cu vederi radicale de dreapta, susținător necondiționat al republicanilor.

Ani la rândul (decembrie 2001 – mai 2012), a conversat pe forumul Ars Tehnica, sub pseudonimul TheTrueHOOHA, atât cu cei care îi împărtășeau convingerile, cât și cu cei cu vederi de stânga, pe care nu ezita să-i jignească. Era chiar rasist și intolerant față de alte religii, manifestându-și dezaprobarea față de faptul că Londra a devenit un oraș cosmopolit, cu mulți imigranți musulmani. Deținător de armă (al unui pistol față de care și-a declarat încântarea – „mi-de drag de el de nu mai pot!”), îi dezavua puternic pe democrați, care încercau să limiteze dreptul americanilor de a purta asupra lor arme grele.

În luna mai 2004, Snowden s-a înrolat în Armata americană (la infanteriști), dornic să lupte în Irak, „pentru a elibera oamenii de sub opresiune”. N-a rezistat prea mult, fiindcă și-a rupt ambele picioare în timpul instrucției.

Lăsat la vatră, a fost angajat la o subunitate NSA mascată în interiorul campusului Universității din Maryland, botezată Centrul pentru Studiul Avansat al Lingvisticii. Snowden nu avea studii de specialitate, însă era foarte inteligent și cu o excelentă pregătire (ca autodidact) în IT, calități prin care s-a evidențiat rapid. Ajutat de scurta carieră militară, a fost ofertat în 2006 de CIA. Un an mai târziu, a fost trimis la sediul din Geneva, pentru a se ocupa de securitatea rețelelor de calculatoare ale agenției și de cea a calculatoarelor diplomaților americani. Snowden încă mai considera că Statele Unite trebuie să-și exercite rolul de jandarm mondial, însă, treptat, opiniile sale au început să se nuanțeze.

Totuși, în anul 2009, era același un radical de dreapta și a reacționat violent după ce The New York Times a dezvăluit un plan secret al Israel-ului de a ataca Iranul. Articolul era rezultatul a 15 luni (!) de investigații, de interviuri cu diverși oficiali americani, europeni și israelieni. Foarte deranjat de faptul că anumiți oficiali le-au livrat jurnaliștilor documente secrete care trădau planurile guvernului de la Tel Aviv, TheTrueHOOHA a scris: „Cine p… m.. sunt anonimii ăștia? Ar trebui împușcați în boașe! Chestiile alea nu sunt secrete fără motiv. Planurile noastre nu pot fi duse la îndeplinire, dacă iranienii știu ce punem la cale”.

Diferența dintre acel Edward Snowden și cel de acum pare la fel de mare ca cea dintre Pământ și Lună. Ce s-a putut întâmpla în cei 2-3 ani în care s-a produs transformarea atât de dramatică? Răspunsul autorului este că, începând cu luna februarie 2009, Snowden a lucrat pentru NSA (fără să fie angajatul Agenției Naționale de Securitate, era angajat de diverși contractori care lucrau pentru Agenție, fiindcă, în mod ciudat, mare parte dintre serviciile care țineau de securitatea națională erau externalizate). Astfel, a avut acces la tot mai multe documente, care i-au arătat la ce dimensiunea se practică spionajul american. De pildă, a aflat că toate comunicațiile pe internet, din întreaga lume, sunt supravegheate de NSA, fiindcă Agenția instalase aparate de interceptare pe cablurile submarine transoceanice.

Până în anul 2012, Snowden a lucrat la o bază militară americană din Japonia. Ulterior, s-a detașat la o bază din Hawaii. Era deja decis să dea, cumva, lumii, un semnal de alarmă. Însă, abia după ce a schimbat contractorul, trecând de la Dell, la Booz Allen Hamilton, a ajuns să aibă acces la documente clasificate ca ultrasecrete, fiind printre puținii americani care știau ce fac, de fapt, NSA, precum și serviciile secrete ale altor țări, în primul rând cele britanice.

De aici, încolo, plonjăm în scenariul unui thriller, care, sunt convins, va fi ecranizat cu mare succes. Cum a sustras documentele, cum a dezertat pretinzând că pleacă în concediu medical prelungit, fără plată (a anunțat că suferă de epilepsie, maladie moștenită de la mama lui), cum a încercat să-l contacteze mai întâi direct pe Glenn Greenwald (jurnalistul american ce trăia în Brazilia și scria pentru The Guardian) și n-a reușit să-l convingă de seriozitatea sa, astfel că a fost nevoit să apeleze la o cunoștință a lui Greewald, cum a livrat primele documente, cum s-a întâlnit cu Greenwald și alți doi jurnaliști la Honk Kong… Iar de aici, în linii mari, povestea este cunoscută.

O observație de final. Ca jurnalist ce am trecut prin câteva redacții de ziare americane și am colaborat la redactarea unor articole, am remarcat, cu uimire, cât de rapid se mișcă oficialii americani când sunt solicitați de presă să furnizeze anumite informații. Chiar și când e vorba de date complexe, arareori trec mai mult de câteva ore de la adresarea întrebării și până la primirea răspunsului. În România, termenul de răspuns obișnuit este de ordinul zilelor. Multe instituții se prevalează chiar de termenul maxim, de 30 de zile. Unele îl depășesc, fără explicații. În unele cazuri, nu ți se răspunde vreodată (mi s-a întâmplat cu însuși onor Guvernul României). Poți să dai în judecată instituțiile respective, dar: 1. Ar însemna să nu-ți mai faci meseria, ocupându-te doar de procese; 2. Nimănui nu-i pasă, fiindcă nu există consecințe pentru cei care încalcă legea – singurul rezultat pozitiv fiind eventuala obligare a instituției de a da răspunsul.

Revenind la cazul Snowden: The Guardian le-a oferit autorităților americane 4 ore (!!!) pentru a comenta pe marginea dezvăluirilor. În scurt timp de la adresarea solicitării, Casa Albă i-a băgat în videoconferință cu redactorii The Guardian pe directorul adjunct al FBI Sean M Joyce, pe directorul adjunct al NSA, Chris Inglis (care și-a făcut foarte rar apariția în public, până la scandalul PRISM) și consilierul general al directorului pentru Securitate Națională, Robert S Litt. Timp de 20 de minute, aceștia au încercat să-i convingă pe jurnaliști, fără succes, că  nicio organizație de presă serioasă nu ar publica „așa ceva”. Replica a fost: „Cu tot respectul, noi decidem ce publicăm și ce nu”.

Acesta, împreună cu momentul difuzării interviului video cu Snowden, sunt repere de maximă glorie ale The Guardian. E drept, au fost urmate de umilința la care au fost supuși jurnaliștii aceluiași mare cotidian, de Guvernul Marii Britanii, care i-a obligat să distrugă unitățile de stocare ce conțineau probe primite de la Edward Snowden. Din fericire, n-au fost singurele probe…

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments