Engleză 
Română 
Cel mai iubit român din America
Coperta cărții publicată de Marie Marley
Foto: comebackearlytoday.com/
Nu este vorba de o personalitate, în sensul clasic al cuvântului. A devenit o personalitate post-mortem, grație unei femei care l-a idolatrizat și i-a dedicat o carte.
Doctorul Eduard (Edward) Theodoru a fost răpus de Alzheimer. Marie Marley, care i-a fost iubită, apoi prietenă și confidentă, i-a rămas alături în decursul celor șapte ani cât a durat lupta cu „boala uitării”. Cartea sa „Comer back early today” (Întoarce-te astăzi devreme) promite să te facă să râzi, să plângi, să-ți dea speranță dacă ești alături de o persoană bolnavă de Alzheimer.
Ieri, Huffington Post a publicat un (nou) articol semnat de Marie Marley, intitulat „Cine a fost, până la urmă, acest român, Edward Theodoru?”
Răspunsul nu îl aflăm în forma așteptată. Adică, nu e vorba de un rezumat biografic. Chiar dacă nu este rostit în aceste cuvinte, răspunsul este: „Edward Theodoru a fost cel mai iubit român din America”.
Iată traducerea acestei declarații de dragoste.
Cine a fost, până la urmă, acest român, Edward Theodoru?
Cei care mi-ați citit regulat articolele publicate aici, ați aflat multe istorioare despre partenerul meu de viață, Ed, despre relația mea cu el. Dar toate acele articole s-au focalizat exclusiv pe evenimentele din decursul anilor în care a suferit de Alzheimer.
Acum aș vrea să vă spun câte ceva despre omul care a fost (și despre relația pe care am avut-o) înainte de demența lui și cum toate s-au schimbat pe măsură de boala a progresat.
Cum a venit Ed în America
Ed a veni aici din România pe când avea 55 de ani, ca refugiat politic fără niciun ban asupra sa. Brutalul regim comunist i-a permis să ia cu el doar o valiză și 100 de dolari în portofel. Documentele i-au fost reținute. Nu avea nici certificat de naștere, nici diplome școlare, nici măcar pașaport. Nimic care să ateste că a existat vreodată.
Și n-a fost doar asta: și-a adus și mama cu el. Refugiații politic nu fac asta – mulți nu au idee cum vor ajunge să se întrețină, ce să mai vorbim de un vârstnic pe capul lor.
Culantul învățat
Ed era chintesența europeanului culant de modă veche, educat și pasionat, iubitul ideal. Plin de culoare, cavaleresc, fermecător, grijuliu, empatic și curajos.
Săruta mâinile doamnelor cărora le era introdus și trimitea flori cu cele mai mici ocazii sau chiar fără motiv.
Era de o inteligență sclipitoare. Știa șapte limbi și avea două doctorate. Dar cel mai distinctiv atu era memoria fantastică.
Tipicarul
În restaurante, Ed era foarte pretențios când venea vorba de masa la care ne așezam. Dacă nu îi plăcea masa la care ne conducea ospătarul, indica o altă masă.
Asta ar fi fost în regulă, dar adeseori, după ce ne așezam, decidea că nu-i plăcea nici acea masă. Fie era prea deschisă la culoare sau prea închisă. Fie era un copil prin apropiere sau era poziționată prea aproape de toalete. Așadar, chema ospătarul și ne mutam, din nou.
Inițial, m-am simțit jenată, dar curând am învățat să accept această particularitate a vieții cu Ed.
Pierdut în traducere
Ed a învățat engleza foarte bine după ce a venit aici, dar tot mai făcea mici greșeli, din când în când.
Într-o zi ne aflam în Walgreen și a întrebat-o pe vânzătoare: „Do you have any hangovers? (Sunteți mahmură?)”
Șocată, vânzătoarea a replicat „Poftim?”
El a repetat „Mahmureală – aveți mahmureală?”
Ei bine, ceea ce dorea erau acele lentile de soare care se montează pe ochelarii de vedere. Știți, „hang over” (se lasă peste) ochelari.
Nu a reușit niciodată să pronunțe „th”. Avea un prieten pe nume Henry Sexton al III-lea (the third). Mereu se referea cu afecțiune la dragul său prieten cu apelativul „Henry Sexton the turd”.
Dragostea transformată
Ed și Marie, la începutul relației lor
Foto: comebackearlytoday.com
Ed s-a îndrăgostit de mine la prima vedere, dar eu aveam un prieten în acel moment. Așa că m-a păcălit cumva să ne întâlnim. Curând, ne iubeam. Au urmat trei ani de dragoste furtunoasă. Dar, apoi, am avut certuri groaznice. Într-un final, am pus capăt relației – sau am crezut că am făcut-o.
S-a dovedit că, de fapt, s-a încheiat doar partea intimă a relației noastre, traiul în aceeași locuință.
Curând, am devenit prieteni. Apoi, cei mai buni prieteni. Eram inseparabili. Dacă nu eram împreună, vorbeam la telefon. Am devenit parteneri de viață într-o relație care avea să dureze până la inexorabilul sfârșit – dispariția unuia dintre noi.
Ce era Ed pentru mine
Ed era cel mai bun prieten, partenerul meu de viață, sufletul meu pereche, confidentul meu dintâi, cel mai mare suporter. Era întotdeauna alături de mine. Era piatra mea de temelie. Și mă trata ca pe o comoară.
Mintea lui Ed începe să dea rateuri
După circa 25 de ani petrecuți împreună, au apărut primele semne ale bolii. Iar eu eram în negare totală. Chiar și atunci când a fost găsit conducând pe sensul opus m-am gândit că s-a întâmplat doar fiindcă a condus după căderea întunericului. Nu avea voie să conducă pe întuneric.
Dar apoi, într-o seară, am avut o anume conversație telefonică și am fost obligată să accept realitatea. M-a sunat panicat că nu își găsea foarfeca. I-am spus să se uite în bucătărie. „Bucătărie?”, m-a întrebat. „Ce e o bucătărie? Eu nu am o bucătărie!”.
Am fost adânc șocată.
Am încercat din răsputeri să-i zgâlțâi memoria. Nimic nu a ajutat.
Gravele sale probleme comportamentale
Ed a devenit deprimat și alcoolic. A devenit grosolan în limbaj față de mine. Până la punctul în care am vrut să pun capăt relației definitiv.
Însă, un prieten mi-a dat următoarele sfaturi:
- Nu te certa cu el.
- Nu aduce vorba despre lucruri care îl necăjesc.
- Dacă totuși se supără, schimbă repede subiectul.
Când am urmat acest sfat, relația noastră s-a îmbunătățit considerabil.
Transformarea lui Ed
Când nu i-am mai putut purta de grijă, s-a internat într-un bun sanatoriu destinat celor bolnavi de Alzheimer. Acolo putea socializa și era implicat în activități care îl distrăgeau de la gândurile negre. În plus, i-au fost administrate și antidepresive.
Curând, s-a transformat, devenind cea mai iubitoare, adorabilă și fericită persoană pe care ai vrea s-o întâlnești – cu Alzheimer cu tot.
Starea mea de disperare
Așadar, Ed era infinit mai bine, dar eu tot nu îmi reveneam. Nu puteam avea cu el o conversație plină de înțelesuri, ca altădată.
Starea mea s-a înrăutățit într-atât, încât nici nu mai doream să-l vizitez. Îl voiam pe vechiul meu Ed înapoi. Și știam că nu mă voi putea împăca niciodată cu condiția lui.
Transformarea mea
Ed uitându-se la Adorabilul
Foto: comebackearlytoday.com/
Într-o bună zi, însă, dintr-un simplu capriciu, i-am luat lui Ed un pui de găină galben, din pluș. L-a strâns la piept, l-a legănat, l-a sărutat. L-a numit „Micuțul Gălbior”.
Apoi m-a privit în ochi și mi-a spus: „Îți mulțumesc. Mulțumesc tare mult. Nu am primit niciodată un dar așa de minunat”.
Atunci l-am întrebat: „Ți-ai dori și un iepuraș?”
„Oh”, a spus, „Tare mult mi-aș dori un iepuraș. Ar fi companionul ideal pentru Micuțul Gălbior”.
Așa că, a doua zi, i-am adus un iepuraș, pe care l-a numit „Adorabilul”. A trebuit la un moment dat să ies, să vorbesc cu asistenta care avea grijă de Ed, așa că l-am pus pe Adorabil la picioarele patului. Când m-am întors, câteva secunde mai târziu, am văzut că Ed îl așezase pe pernă. Mi-a spus: „Probabil mă comport prostește la vârsta mea, dar îi iubesc cu adevărat foarte mult!”.
Așa că am continuat să îi aduc mai multe animăluțe din pluș. Apoi m-am trezit inventând jocuri cu ele. Amândoi ne amuzam ca o mamă jucându-se cu copilașul ei. Era distractiv!
Am decis să interacționez cu el la nivelul său, în loc să încerc să îl readuc pe el la nivelul meu. Atunci am reușit să interacționăm într-un mod plăcut. Curând, am înțeles că i-am acceptat condiția.
Ed și Marie, în 2007
Foto: comebackearlytoday.com/
Dragostea noastră s-a adaptat și a răzbit, în pofida bolii sale.
Citește și:
Descoperire revoluționară: Medicamentul bolii Alzheimer!
