Am participat, ca părinte, la ceremonia de deschidere a noului an școlar, la o școală de stat din București. După intonarea imnului, directoarea i-a dat cuvântul preotului – am înțeles că așa e cutuma, de mulți ani încoace. Eu mă așteptam la un discurs ponderat, fără multă religie, dar punctat de pilde din Cartea Sfântă, care sunt binevenite chiar și atunci când te adresezi unor atei. Când colo, preotul a așezat o cruce pe masă și, acompaniat de doi diaconi, a ținut o slujbă cântată de circa un sfert de oră. În decursul acesteia a pomenit de păcat, de diavol și de Patriarhul Daniel, pentru a cărui sănătate „ne rugăm cu toții”.

După slujbă, preotul a ținut și discursul pe care îl așteptam și care a fost, într-adevăr, destul de echilibrat.

De ce nu s-a putut rezuma la acesta din urmă?

S-a ajuns prea departe, iar gradul meu de toleranță la amestecul Bisericii Ortodoxe în treburile laice ale națiunii a fost depășit.

Conform Constituției, statul român este laic. Prin urmare, școlile publice sunt laice. Prozelitismul trebuie să se facă în afara școlilor. Dacă părintele este creștin ortodox practicant al cultului și dorește cu tot înadinsul ca și copilul său să îi calce pe urme, nimeni nu-l împiedică să-l ducă la biserică sau să-l cheme pe preot în casa lui.

De asemenea, nimic nu împiedică Biserica Ortodoxă ca, din propriile resurse, să finanțeze școli de rit ortodox, în care educația să se îmbine cu rugăciunea, iar elevii să învețe că Dumnezeu este ortodox. Însă, în loc să facă asta, Biserica Ortodoxă preferă să guverneze în toate școlile publice din țară. Și o face, din ce în ce mai pregnant și agresiv, pentru că i se permite.

În aceste condiții, cred că ar fi cazul ca, în viitoarea Constituție, să se specifice că România este un stat nu laic, ci ortodox, religia ortodoxă fiind religie de stat. Desigur, asta ar însemna întoarcerea la epoca medievală, dar baremi nu am mai fi ipocriți.

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments