În era internetului meseriile tradiționale mor pe capete. Nu mai există nici interes, nici ucenici. Bătrânii și puținii meșteri care au mai rămas vor duce cu ei în lumea de dincolo, secretele și termenii desueți ai unor meserii devenite exponate de muzeu. Unul dintre ei este:

Nenea Titi Brănescu, meșterul șițar. Și … rășinar

L-am cunoscut acum vreo doi ani și m-a fascinat din prima clipă. Om al muntelui și al cuvântului dat și respectat, Nenea Titi Brănescu aparține unei branșe pe cale de dispariție. Este ultimul șițar din Muntenia de Nord și, poate, ultimul din România – în orice caz, este ultimul de care am auzit. Întruchipează seriozitatea absolută, prietenia sinceră și munca migăloasă a lemnului cu toporița, barda sau cuțitoaia. La 74 de ani încă urcă pe munte lasând în urmă și de rușine mulți tineri care încearcă să țină pasul cu el. Se trage dintr-o familie cu totul respectabilă din Podu Dâmboviței, având, din partea fratelui Nicu, nepoți iluștri. Vom aminti doar doi: doctorul Nicușor Brănescu de la maternitatea Polizu din București și John Puiu Brănescu, președintele Camerei de Comerț și Industrie a județului Argeș.

Premiul I patru ani la rând, dar …

Seară cu miros de fum, de apă, de Valea Cheii. Cămăruță de lemn, cu sobă cu plită, mobilată spartan. Discuția curge molcom. Nenea Titi nu este un orator, dar puse cu tact și răbdare, întrebările dezleagă baierele sufletului și creionează, de minune, portretul…

S-a născut pe 30 octombrie 1937, în casa părintească de Sub Oratie.

„Școala primară am terminat-o la Pod luînd premiul I în fiecare an. Când să trec pe a cincea, au dat ăștia un decret, comuniștii, că doar patru clase sunt obligatorii. Ar fi trebuit să mă duc la Rucăr în continuare, dar nu m-a lăsat tata. Nu avea cine să vadă de vite, m-a luat cu el la pădure. De pe la 15 ani am început munca la rășină”.

Munca la rășină

„Toate ocoloalele silvice din zonele de munte aveau plan la rășină. Să știți că rășină bună numai molidul face. Și numai la bușituri. Se recoltează vara cu toporișca. O duceam la fabrică la Târgoviște. Acolo o fierbeau cu benzină și extrăgeau rășina pură. Se folosea la fabricarea prafului de pușcă, a dinamitei și la lacuri și vopsele. Nu erau mulți care să se bage la rășină. Era o muncă grea și murdară. Veneai seara lipicios tot, îți intra rășina pe la gât până la piele”.

Schiatul în opinci

Nenea Titi Brănescu a făcut amata la Miercurea Ciuc, doi ani, la Vânători de Munte. Cazarma era în cetatea lui Maria Tereza, unde încăpea un batalion întreg. “În al doilea an, cam în a doua zi de Crăciun, ne scoate pe platou și ne întreabă care suntem de la munte și care știm să schiem, că era un mare concurs la cabana Diham, în Bucegi.  Eu am învățat să schiez în opinci, că așa era atunci, la Podu Dâmboviței. Ne dădeam flăcăii cu doagele pe toate coastele. Concursul a fost cu toate unitățile de Vânători din țară. Eu am concurat la biatlon, cu pușca în spinare. S-a plecat din două în două minute. Eu am plecat al treizecilea și am ajuns pe locul II. M-a bătut un plutonier reangajat care a tras mai bine cu arma în ținte, altfel ieșeam primul”.

„În două săptămâni eram însurat”

„În 1961 m-am însurat cu Viorica. Nu știu cum s-a întâmplat, dar în două săptămâni după ce ne-am cunoscut am făcut nunta. Ea era din Rucăr. S-a prăpădit acum doi ani. Am patru copii: Gica, fata cea mare, măritată cu Sever care vinde la Mitiriță în piață, Rodica care îl ține pe Cornel Pârnuță, bucătar la casa de copii, Titel, aici peste drum și Viorel. Am și patru nepoți.

Dranița și casele din lemn

“După 1990 s-a terminat treaba cu rășina, nu a mai fost plan, nici interes. M-am apucat de lucru tot cu lemnul, dulgherie. Am făcut case din lemn, șiță, draniță pe care le și băteam. Prima casă i-am ridicat-o băiatului meu Titel, aici peste drum. E făcută de mâna mea până la acoperiș, numai tabla n-am pus-o eu. E din bârnă cioplită la bardă și doagă. Șița are și ea dichisul ei. Se face din lemn de brad sau molid. Se crapă cu cuțitoaia. O placă de șiță trebuie să aibă 42 cm lungime și lată de 8 cm. Se bate pe trei rânduri, petrecută ca solzii. Dranița a apărut după 1990 și a venit de prin Moldova. Se folosește la placarea exterioară a pereților. E migăloasă rău de făcut”.

Când cerbii pășteau în grădină

Înainte de 1990, nenea Titi era prieten cu cerbii. Veneau de pe coastă, din pădure, în grădina din spatele casei. Acum nu mai vin, le-a dispărut pasul și bocănitul de pe Valea Cheii. Lupii sunt ocrotiți prin lege. Atât de ocrotiți sunt, încât au prăpădit toți cerbii… Și cu ursul s-a întâlnit deseori, dar a știut să dea din gură, să se ferească și să aibă acel al șaptelea simț, dar al muntelui și al lui Dumnezeu, care l-a ocrotit întodeauna…

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments