Engleză 
Română 
Falimentul democrației
Un recent sondaj Gallup, prezentat de The New York Times, ne arată o situație uluitoare: doar 7 la sută dintre americani au încredere în reprezentanții lor la cel mai înalt nivel – senatori și deputați în Congresul SUA! În 1973, 42 la sută dintre americani aveau încredere în congresmani, iar în 1986-1987, nivelul de încredere era încă ridicat, de 41%. În ultimul deceniu al secolului trecut a urmat o prăbușire a încrederii, continuată în anii care au urmat, cu o singură perioadă în care s-a înregistrat un ușor reviriment – e vorba de primii doi-trei ani ulteriori atentatelor din 11 septembrie 2001. Actualul Congres (al 113-lea) este cel mai ineficient din istoria SUA, cu doar 142 de legi adoptate.
Iar dacă privim și mai sus, la președintele Barack Obama, imaginea de ansamblu devine chiar mai întunecată, fiindcă fostul senator democrat e eșuat în aproape toate proiectele majore cu care s-a prezentat în fața electorilor – atât în campania pentru primul mandat, cât și în cea pentru al doilea mandat.
Chiar dacă s-a produs o redresare financiară, America trăiește pe datorie, iar nivelul de trai al americanilor de condiție medie și joasă este în continuă deteriorare.
Dar cel mai pregnant efect al eșecului proiectului Obama este în plan extern. Multe dintre conflictele existente s-au amplificat, iar cele înghețate cunosc o recrudescență.
Irak-ul este în haos după retragerea trupelor americane, cu atentate cu bombă zilnice și oameni masacrați pe bandă rulantă, jihadiștii suniți ai auto-intitulatului nou-Califat (Statul Islamic) cucerind tot mai multe teren, fiind ținuți în frâu mai mult de hulita armată siriană, fidelă dictatorului Bashar al-Assad, decât de cea irakiană; tocmai grație acestui „amănunt”, Assad pare să devină, încet-încet, un tiran cu față umană pentru Occident, în pofida uriașei crize umanitare cu care se confruntă Siria în urma războiului civil ce pare fără sfârșit.
Nici în Afganistan situația nu ar fi mult diferită, în lipsa contingentelor americane, aflate actualmente în retragere; nu degeaba, Marea Britanie a anunțat că ar putea trimite trupe acolo, din nou.
Libia este un alt focar de criză, după intervenția militară americană și a aliaților, ce a condus la răsturnarea regimului Gaddafi.
America „și-a băgat coada” și în Ucraina, ca să fie „демократія” (democrație, adică) și uite ce a ieșit: „Mare Urs de la Răsărit” a „ieșit din bârlog” și a înhățat, hulpav, Crimeea, jucând, se pare, un rol decisiv în atacul terorist prin care a fost doborât un avion de linie civil cu 298 de oameni la bord, de mai multe naționalități (printre victime fiind și un român, un student la medicină cu un viitor ce părea foarte promițător).
America este principalul susținător al Israelului – vorbim de un suport continuu, în toate planurile, în primul rând economic și militar. Iar Israelul a invadat Fâșia Gaza acum mai puțin de o lună, ucigând peste 1.700 de civili, dintre care peste 300 de copii, inclusiv prin atacuri asupra unor obiective ONU, unde se refugiaseră civilii respectivi, obiective care nu prezentau nicio amenințare pentru Israel, după cum reiese din relatările încrucișate ale martorilor (mă refer nu doar la cei palestinieni, ci și la oficialii ONU și corespondenții de presă străini).
Cu o continuare a concentrării averii globale în mâinile a câtorva supermiliardari, majoritatea americani, cu șapte la sută încredere a populației americane în persoanele alese să o conducă, cu rezultatele în plan extern prezentate mai sus și altele asemenea, se poate conchide că democrația este în faliment chiar „acasă la ea”, în statul care a inventat-o și a propagat-o în întreaga lume. Culmea, falimentul survine după ce sistemul democratic a părut că i-a dat lovitura decisivă celui comunist, prin „liberalizarea” Rusiei și, parțial, a Chinei.
Desigur, falimentul nu este oficial, nu înseamnă că, foarte curând, în America va fi vreo revoluție. Cât încă societatea de consum e funcțională pe datorie, fenomene ca „Ocuppy Wall Street” nu vor avea sorți de izbândă.
Problema politicienilor americani și șansa noastră, a restului lumii, este că i-au încurajat pe conaționalii lor să fie morali. Altfel, America și-ar fi valorificat mult mai bine imensa capacitate de luptă și ar fi invadat pe față alte națiuni, subjugându-le, nu s-ar fi complicat cu tot felul de scamatorii de genul „rachetele lui Saddam”. Este, însă, interesant ce se va întâmpla atunci când fundul sacului bugetului SUA nu va mai putea fi alimentat artificial, iar majoritatea americanilor vor începe să facă foamea, făcând cunoștință, pe pielea lor, cu felul de viață al semenilor aparținând națiunilor sărace ale planetei. Va prevala ideea pragmatică „ori noi, ori ei” și se va ajunge la o hegemonie de tip medieval, în care America va cere, oficial, tribut altor state, atacându-le în caz de refuz? Sau se va produce o schimbare profundă de regim politic, economic și militar, o democratizare reală a societății americane?
În fața provocărilor uriașe cu care se va confrunta omenirea în următoarele decenii – dezastre naturale cauzate de schimbări climatice semnificative și înfometare cauzată de suprapopulare combinată cu împuținarea resurselor, „modelul Costa Rica” aplicat la scară globală îmi pare o soluție de luat în seamă. Statul din America Centrală a renunțat complet la armată, iar de atunci nivelul de trai al costaricanilor a crescut semnificativ. Desigur, Costa Rica a fost, întodeauna, un stat pacifist, fără dușmani, iar acesta nu este și cazul majorității celorlalte 195 de țări ale planetei. Însă dușmăniile au, îndeobște, cauze istorice și/sau religioase, mai mult sau mai puțin subiective.
Este cazul ca politicienii lucizi ai lumii să renunțe complet la populism și să acționeze cu realism și pragmatism. Altfel, falimentul democrației va deveni efectiv la scară globală, iar distanța de la aparența de stat de drept existentă acum în multe țări cu regim considerat democratic, la dictatură sau haosul anarhiei, va fi străbătută aproape instantaneu.
