Engleză 
Română 
EUTANASIA DURERII Purgatoriul Stelei – arestarea, cancerul și nesimțirea de a trăi
Stela Neagu arată rezoluția Parchetului pe pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție, prin care s-a dispus scoaterea ei de sub urmărire penală.
Foto: Robert Veress, Select News
Într-o țară precum America, Stela Neagu ar fi fost milionară. Și-ar fi trăit ultimii ani din viață în lux și ar fi murit liniștită, știind că viitorul copiilor și nepoților săi este asigurat.
În România, Stela Neagu nu-și permite să se ducă la doctori, să primească un diagnostic, să știe cât mai are de trăit. Și-ar dori un an, să-și vadă nepoțelul –pe cel mai mic dintre ei, cu care își petrece întreaga zi- la grădiniță.
Ultimele analize i-au fost făcute în spitalul penitenciarului Rahova, unde a fost operată de cancer gastric. De atunci, nu mai are stomac. Mai bine zis, are un organ construit dintr-o parte de intestin gros, care funcționează, așa cum poate, pe post de stomac. Asta înseamnă regim sever și bani pentru mâncarea de regim. Și cum bani nu sunt… Stela a slăbit cam 40-50 de kilograme, într-un an. Îmbrăcămintea o face mai plinuță, însă e doar din pricina gâlmelor – foarte probabil tumori care au crescut în diverse părți ale corpului, în special în regiunea abdominală sau cheaguri de sânge care nu s-au resorbit, de la hemoragiile interne.
A fost operată în penitenciar, pentru că boala i s-a declanșat când a fost arestată. „Pe 3 septembrie 2010, m-am trezit cu mascații la ușă. M-au dus, întâi, la DIICOT, pe urmă la Tribunal, unde s-a dispus arestarea, după ce m-au ținut până după miezul nopții. Așa am ajuns în arestul Poliției Capitalei, unde mi s-a făcut rău. Am vomat sânge, mai târziu ceva negru, ca un zaț de cafea. Zile la rând, medicii și asistentele de acolo nu au vrut să vadă ce am, credeau că mă prefac. Mai mult, ca să mă pedepsească, m-au băgat în gura celorlalte arestate, cărora nu le-au mai dat medicamentele care să le liniștească. Cel mai urât făcea una care se droga, o țigancă, ce nu mai putea dormi fără doza de fenobarbital și amenința că o să mă omoare, deși vedea în ce hal sunt, că nu mâncam nimic și nu-mi trebuia nimic, doar să zac și să mă lupt cu durerile care erau tot mai atroce. În cele din urmă, după ce am leșinat la veceu, câteva dintre femeile din arest au făcut scandal la raportul de dimineață și așa au acceptat medicii să mă vadă. Și-au dat seama, imediat, că nu era nicio prefăcătorie. M-au dus cu Salvarea la Municipal, mi-au făcut analizele. Eu deja deliram, îmi revin doar frânturi din ce s-a mai întâmplat. Țin minte un episod în care am căzut și am făcut pe mine de durere, dar în mintea mea eram convinsă că am căzut într-un puț cu apă și mă sufocam…”
Pe 29 septembrie 2010, Stela Neagu a fost operată. Pe 1 noiembrie a fost externată și magistrații au decis să fie judecată, în continuare, în stare de libertate. „Procurorul de caz nu voia să-mi dea drumul, spunea că sunt inamicul public numărul unu”. Anul acesta, „inamicul public” a fost scoasă din cauză, primind rezoluție de scoatere de sub urmărire penală. Fusese suspectată de sprijinire a unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală și spălare de bani. Acuzațiile fuseseră întemeiate pe o procură semnată de Stela Neagu. În baza acelei procuri se efectuase o tranzacție considerată ilegală. În aceeași cauză au fost arestate mai multe persoane (14, în total) și, din mărturiile coroborate a reieșit clar, de la bun început, că Stela Neagu nu avusese un rol activ în operațiunile vizate de procurori. A trebuit să treacă, însă, doi ani și jumătate, pentru ca nevinovăția ei să fie oficializată.
Între timp, boala a recidivat. Pe 15 noiembrie 2010, Stela a aflat rezultatul biopsiei, care a confirmat cele mai negre temeri: cancer (tumoră malignă). De atunci și până anul trecut, nu a făcut nicio analiză și niciun tratament, în afară de algocalmin – pentru durerile care reveniseră, apoi se întețiseră, devenind tot mai puternice, odată cu apariția și creșterea „gâlmelor”. Nu a făcut analize și nici tratament, nu fiindcă nu și-a dorit, ci fiindcă nu și-a permis. „Nu sunt asigurată. Nu mai sunt de vreo 15 ani, de când am rămas fără un loc de muncă stabil. Am avut noroc că, atunci când s-a declanșat boala, eram în penitenciar. Dacă eram liberă, nu cred că m-ar fi operat cineva. Mi s-a spus că operația m-ar fi costat 3.000 de euro. N-aș fi putut aduna nici 300 de euro…”.
Spuneam că, în America -sau într-o altă țară occidentală-, Stela Neagu ar fi fost milionară. Un avocat priceput ar fi „stors” statul de daune ca pe o lămâie, pentru arestarea fără just temei și relele tratamente din timpul arestului. În România, se bucură că a fost arestată, fiindcă știe că, altfel, ar fi fost, de-acum, oale și ulcele…
Stela nu are resentimente. Nu a blestemat, nu a nutrit, niciodată, gânduri de răzbunare. A fost mulțumită când a văzut că procurorul de caz și-a schimbat atitudinea față de ea, atunci când i-a comunicat scoaterea de sub urmărire penală.
Mamă a cinci copii, Stela a fost lovită în plex –de fapt, în stomac…- de soartă și democrație (nu mi-a spus ea asta, este o constatare ce se impune de la sine). A muncit aproape două decenii ca proiectant principal la IPTANA (Institutul de Proiectări pentru Trasport Auto, Naval și Aerian), dar a fost „restructurată” la scurt timp după Revoluție. De atunci, a făcut de toate, munci necalificate: femeie de serviciu, manipulantă la fabrică de pâine, bonă…
Din 1995, și-a crescut copiii singură. „Soțul m-a dat afară din casă, cu toți copiii. Fata cea mică abia se născuse. De atunci, stăm pe unde apucăm, cu chirie”.
V-am spus că Stela nu are resentimente. Nu a vrut să-l vorbească de rău nici pe soț – încă sunt căsătoriți, fiindcă el nu vrea să divorțeze, iar ea nu a avut niciodată bani de avocat. Trasă de limbă, mi-a relatat un singur episod: era iarnă, frig de crăpau pietrele, iar dementul și-a închis fata cea mică, venită în vizită, pe balcon; a găsit-o ea, Stela, când a venit să o recupereze, pe jumătate leșinată, amorțită de frig. Dacă mai întârzia puțin, o pierdea…
De bine, de rău, copiii au crescut și și-au făcut rosturi în viață. Cei mari sunt sau au fost căsătoriți, mutați pe la casele lor, unii se descurcă ceva mai bine, alții – tot greu. În prezent, Stela locuiește, într-un apartament închiriat din Berceni, cu două dintre fete și cu soțul uneia dintre ele. Fata „cea mică”, e la liceu, în clasa a XII-a. „E vicepreședinte pe școală, între cei mai buni, a fost recompensată de Primărie cu o excursie în Italia. Are doar 9 și 10… A luat ea și un 4 și mi-a spus că altfel nu simți că ești elev, dacă n-ai luat și o notă proastă…”.
Cu un an în urmă, printr-o pacientă a uneia dintre fetele sale, asistentă medicală, Stela a aflat de existența Hospice Casa Speranței.
„Am sunat și, a doua zi, domnul doctor și doamna asistentă au venit să mă vadă. Le-am spus, de la bun început, întregul adevăr, cum vi-l spun și dumneavoastră, că nu am nimic de ascuns. Și au fost de acord să mă ajute”.
De atunci, calitatea vieții Stelei s-a îmbunătățit semnificativ. Doctorul sau asistenta medicală o vizitează cel puțin o dată pe săptămână, primește medicamente care limitează efectele bolii și îi alină durerile. E activă, se poate deplasa, poate să vadă de nepoțelul cel mic, de doi ani și jumătate. Cu ajutorul asistenților sociali Hospice Casa Speranței, Stela Neagu a dobândit și dreptul la pensie de invaliditate gradul 2 – 474 de lei. Dreptul a fost stabilit în aprilie 2013, primii bani au venit în septembrie. A făcut și cerere pentru asigurare medicală, dosarul e de două luni în analiză. Până când se aprobă, dacă se aprobă, nu-și poate face analizele. Totuși, nu acceptă să încerc să o ajut, să pun o întrebare la Casa de Pensii, poate funcționarii vor fi impulsionați auzind că presa se interesează… „Lăsați, nu vreau să îmi poarte nimeni pică”.
O întreb dacă se bucură de viața pe care o mai are de trăit. „Nu e bucurie. E… nesimțire. Am avut parte de atâtea necazuri în viață, încât numai prin nesimțire pot continua. Îmi impun să nu mă gândesc la nimic rău. Să mă țin tare, pentru nepoți”.
S-a gândit vreodată la sinucidere?
„Niciodată. Sunt ortodoxă, cu frica lui Dumnezeu. Doar el nu mă lasă la greu, nu? Unde eram eu acum, dacă nu eram arestată, dacă nu era tot răul spre bine?! Știți cum se spune, că nebănuite sunt căile Domnului… Acum, iată, am și mulțumirea sufletească de a fi ascultată. Pot să îmi spun păsul domnului doctor sau domnișoarei asistente și dânșii îmi dau sfaturi și văd că, dacă le urmez, e mai bine. Mânânc doar rece, nimic cald, că altfel fac hemoragie internă, cum s-a întâmplat acum o lună…”
De azi înainte, ori de câte ori voi trece peste Podul Grant, îmi voi aduce aminte că a fost proiectat (și) de Stela Neagu, de la IPTANA.
„Eutanasia Durerii” este o campanie media voluntară Select News.
Donează 2% din impozitul pe venit organizației Hospice Casa Speranței!
Citește și:
Eutanasia durerii – editorial.
EUTANASIA DURERII 50.000 de români mor, anual, în chinuri, răpuși de boli incurabile. Ce facem pentru ei?
