Foto: amdis.ro

Papa Francis a recunoscut martiriul episcopului de Iași, Anton Durcovici, decedat în 11 decembrie 1951, în închisoarea de la Sighet, informează Vaticanul.

Recunoașterea martiriului este un pas decisiv spre beatificare. Astfel, Anton Durcovici ar fi al treilea cetățean român beatificat de Biserica Catolică, în întreaga sa istorie, după monseniorul Vladimir Ghica (sau Ghika), care a fost beatificat la sfârșitul lunii august, într-o ceremonie cu impact internațional, desfășurată la Romexpo, în prezența cardinalului Amato și după Fericitul Szilárd Ignác Bogdánffy, episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare și Oradea, decedat la  2 octombrie 1953, în închisoarea Aiud și beatificat în data de 30 octombrie 2010, în Catedrala Sf. Maria din Oradea.

Anton Durcovici a fost episcop de Iași  între anii 1947-1949. A fost arestat de Securitate la data de 26 iunie 1949 și a murit în închisoarea de la Sighet, în urma torturilor la care a fost supus.

Iată biografia sa, preluată din Wikipedia:

S-a născut la 17 mai 1888, în Austria. La vârsta de șase ani a emigrat împreună cu mama sa la Iași, unde a frecventat cursurile Școlii Elementare a Parohiei Catolice. S-a transferat la o școală din Ploiești și apoi la București, unde s-a înscris ca seminarist la Liceul “Sfântul Iosif” (1898-1906).

La data de 30 octombrie 1906, Anton Durcovici a fost trimis la Roma pentru a-și continua studiile teologice la Colegiul “De Propaganda Fide” (1906-1911). Ca o încununare a anilor de studii, în perioada 1910-1911 a obținut doctoratul în filosofie de la Universitatea “Toma de Aquino”; în anul 1911 a obținut doctoratul în teologie de la Universitatea Urbaniană, precum și licența în drept canonic de la Universitatea Gregoriană. A fost sfințit preot în ziua de 24 septembrie 1910 în Bazilica “San Giovanni in Laterano”, cu o dispensă canonică de 20 de luni.

Revenit în țară la 29 iulie 1911, a fost timp de mai mulți ani profesor de religie la Liceul “Sf. Iosif” din București și a activat ca administrator parohial la Tulcea. Deoarece era cetățean austriac, a fost arestat și închis într-un lagăr din Moldova după intrarea României în primul război mondial în anul 1916 dar a fost eliberat de regele Ferdinand I. Se reîntoarce la București și este numit preot vicar la Parohiile din Târgoviște și Giurgiu, precum și profesor de religie la Liceele “Sf. Iosif” și “Sf. Andrei” din București. Apoi a fost și rector al capelelor școlilor catolice, predicator la biserica “Sf. Maria a Darurilor”, președinte al Asociației Mariane de bărbați și tineri din București. În anul 1919, pr. dr. Anton Durcovici a fost nominalizat drept candidat pentru funcția de Episcop de Iași.

După Primul Război Mondial, părintele Anton Durcovici a ocupat diferite funcții în cadrul Arhidiecezei de București: profesor și rector al Seminarului Teologic Arhidiecezan “Sf. Duh” (1924-1947), vicar general al Mitropoliei Romano-Catolice de București (1935-1947) și canonic al aceleiași Arhidieceze. De asemenea, a fost și jude-prosinodal în tribunalul arhidiecezan din București, examinator prosinodal, prelat domestic al Sanctității Sale Papa Pius al XI-lea. A fost decorat de Regele României cu Ordinul „Coroana României”, în grad de ofițer. A înființat revista “Farul nou” având colaboratori pe Gala Galaction, Nichifor Crainic etc.

Mons. Dr. Anton Durcovici a fost rector și al Institutului Teologic Romano-Catolic “Sf. Iosif” din Iași în perioada 1944-1945 când, din cauza războiului, Institutul a fost mutat la București în cadrul Seminarului în fruntea căruia Mons. Anton Durcovici se afla deja din 1924. Vorbea la perfecție româna, germana, latina, franceza, italiana și chiar maghiara.

În înțelegere cu Înaltul Guvern al României și conform Concordatului încheiat între Sfântul Scaun și Statul Român, la data de 30 octombrie 1947, Papa Pius al XII-lea (1939-1958) l-a numit pe Mons. Dr. Anton Durcovici ca Episcop romano-catolic de Iași. A fost consacrat la 5 aprilie 1948 în Catedrala “Sf. Iosif” din București de către pro-nunțiul apostolic Gerald Patrick O’Hara (episcop de Savannah-Georgia, Statele Unite ale Americii) și înscăunat în Catedrala din Iași la 14 aprilie același an. Ca motto pe stema episcopală și-a ales textul: „Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul“ (Beatus populus cuius Deus Dominus) (Ps. 143, 15).

În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iași, episcopul Durcovici a desfășurat o activitate pastorală istovitoare, vizitând parohiile din Moldova și îndemnându-i pe credincioși să-și păstreze credința. Astfel, gândindu-se la timpurile care aveau să vină când mulți dintre credincioși vor rămâne fără preoți, el orânduiește ca în fiecare seară în toate bisericile să se repete două-trei întrebări din catehism cu tot poporul. Din cauza întreruperii relațiilor diplomatice dintre Guvernul României și Sfântul Scaun, prin denunțarea Concordatului din anul 1929, episcopul Durcovici a avut multe de îndurat din partea regimului comunist.

După “punerea în retragere” forțată a Arhiepiscopului Alexandru Cisar în septembrie 1948 și trimiterea acestuia cu domiciliu forțat la Orăștie, conducerea Arhidiecezei de București a fost încredințată de către Sfântul Scaun Episcopului de Iași, Anton Durcovici, ca Administrator Apostolic. În timpul evenimentelor dramatice din 1949, Episcopul Durcovici a dat dovadă de mult tact în îndrumarea preoților și a sătenilor pentru respectarea liniștii și a păcii, ferindu-se astfel de a provoca autoritățile comuniste.

Cazul Durcovici rămâne unul dintre cele mai dramatice din istoria Bisericii din România. Perioada 1948-1949, în care s-a aflat la conducerea Diecezei de Iași, a fost una de confruntare deschisă cu regimul comunist, iar episcopul Durcovici și-a făcut pe deplin datoria. Astfel, el a inițiat unele acțiuni menite să asigure continuitatea Bisericii, acțiuni bazate pe îndemnul adresat credincioșilor de a păstra credința catolică și legăturile de fidelitate cu Sfântul Scaun.

Securitatea i-a întocmit dosare de urmărire informativă și un dosar de urmărire penală, urmărindu-l pas cu pas. În notele informative redactate sunt prezentate numeroase acuzații aduse episcopului Anton Durcovici, cu scopul de a-l incrimina și trimite în fața unui tribunal militar. Episcopul era calificat drept un dușman al regimului comunist și coordonator al rezistenței anticomuniste din partea Bisericii Catolice din România. La data de 11 ianuarie 1949, ofițerii Securității din Iași, N.A. Pandelea și A. Nussem au propus arestarea episcopului A. Durcovici pe motiv că devenise “o piedică în drumul spre socialism” .

În după-amiaza zilei de 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre localitatea Popești-Leordeni pentru a administra Taina Sfântului Mir la 200 copii, a fost lovit și băgat forțat într-o mașină a Securității, împreună cu preotul prof. Rafael Friedrich, rectorul Seminarului Arhidiecezan din București. A fost depus în arestul central al Securității din București, unde a fost anchetat timp de aproape un an, fiind bătut și maltratat. În iunie 1950, este transferat la Penitenciarul Jilava. În această perioadă, este condamnat în lipsă la „închisoare administrativă“ de către o comisie militară alcătuită din generalii Alexandru Nicolschi și Vladimir Mazuru.

În închisorile comuniste, scria recent istoricul catolic american Robert Royal, episcopul “a fost maltratat (…) într-o asemenea măsură, încât în momentul în care a fost azvârlit dezbrăcat într-o celulă devenise de nerecunoscut”. Aflat în captivitate, el și-a susținut cu mult curaj nevinovăția, declarând: “De la început și până în ziua arestării mele, am căutat să îndeplinesc îndatoririle mele religioase de episcop catolic și am înlăturat din faptele și cuvintele mele orice politică, având drept scop de a călăuzi clerul și credincioșii catolici pe drumul mântuirii sufletelor, îndemnându-i în credința lor religioasă”.

Pornit prin infernul comunist, Episcopul Anton Durcovici a ajuns pe data de 17 septembrie 1951 la Închisoarea Sighet. După cum notează un martor: „Spre miezul nopții, un trup scheletic, dezbrăcat, plin de răni și sânge, a fost aruncat într-o celulă unde se mai aflau 15 suflete chinuite. În fața acestei scene, pr. Friedrich s-a repezit cu o pătură și l-a acoperit. Din cauza durerilor și a gerului, episcopul Durcovici n-a putut dormi și în acea noapte a mai găsit tăria să încurajeze pe sărmanii deținuți, zicându-le: «Duceți crucea Mântuitorului care S-a răstignit pentru păcatele noastre, căci va veni ziua învierii și pentru mult încercatul popor român». A fost apoi luat și dus într-o celulă singur unde a murit la 10 decembrie 1951“.

A doua zi a fost luat și aruncat dezbrăcat și singur într-o celulă strâmtă (celula 13), fără lumină, fără căldură, fără aerisire. Pe data de 9 decembrie, preoții Rafael Friedrich și Ioan Ploscaru, care aveau celulele vecine, au interceptat ultimele cuvinte rostite în latinește de episcop: “Antonius episcopus! Orate pro me ut non dificiare: morior fame et siti; da mihi absolutionem; Antonius moribundus!” (Anton episcopul, rugați-vă pentru mine să nu cedez; mor de foame și de sete; dă-mi dezlegarea; Anton în agonie!).

Episcopul Durcovici a murit în noaptea de 10/11 decembrie 1951 în închisoarea comunistă de la Sighetu Marmației, după ce torționarii săi, la ordinul liderilor regimului comunist, i-au refuzat hrana și apa de băut. În actele Securității apare următoarea constatare cu ocazia morții episcopului martir: “Durcovici Anton a decedat în luna decembrie 1951 la Dunărea. Dosarul Dur(covici) trebuie predat la A.S. (Arhiva Securității), B.3 (Biroul 3). Semnalat la Cabinet că a decedat!  Trupul episcopului martir a fost preluat de directorul închisorii, Vasile Ciolpan și îngropat în cimitirul săracilor din orașul Sighetu Marmației, într-un loc rămas până astăzi necunoscut, devenit mai apoi teren arabil.

Moartea episcopului a fost mult timp ținută secretă de către autorități. Efectul avea să fie însă contrariu, iar episcopul nu a fost niciodată dat uitării. În plină teroare comunistă, la 12 ianuarie 1954, respectiv 7 iulie 1955, preoții Traian Jovanelli și Petru Pleșca cereau eliberarea din închisoare a episcopului Durcovici, neștiind că el murise [4]. În ultimii ani ai regimului comunist, dosarul de canonizare a episcopului Durcovici era deja în curs, fiind date publicității și primele informații privitoare la viața și martiriul său.

După anul 1990, episcopul Petru Gherghel a revigorat aceste preocupări, demarând cercetările istorice privind viața și activitatea episcopului martir. La data de 25 martie 1997 a fost deschis procesul de canonizare în faza diecezană, iar în septembrie 1999 dosarul complet a fost înaintat Congregației pentru Cauzele Sfinților din Roma. Începând din 2 decembrie 2004, în toate bisericile catolice din Moldova a început novena de rugăciune pentru beatificarea Episcopului martir Anton Durcovici.

Deoarece episcopul Anton Durcovici nu a avut parte de o ceremonie de înmormântare, la data de 17 mai 2008 (când s-au împlinit 120 ani de la nașterea PS Anton) s-a celebrat în Catedrala romano-catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Iași (catedrala veche) o sfântă Liturghie pontificală cu participarea nunțiului apostolic, Excelența sa Francisco-Javier Lozano Sebastián, a 15 episcopi catolici de ambele rituri din România, a 90 de preoților din Dieceza de Iași, precum și a oaspeților prezenți. Cu acest prilej, s-a așezat în zidul catedralei vechi o urnă cu pământ adus din Sighetu Marmației, locul unde a murit și a fost înmormântat, fără cruce, episcopul martir și mărturisitor dr. Anton Durcovici. Tot atunci, pe un perete al catedralei s-a amplasat și s-a sfințit o placă de marmură dedicată episcopului martir.

Actualmente, Academia Teologică de pe lângă Institutul Teologic Romano-Catolic “Sf. Tereza” din București, poartă numele episcopului Anton Durcovici.

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments