Engleză 
Română 
Gonflarea torționarilor
Marți, Guvernul a scăzut TVA la pâine, a mărit cu 25% accizele la alcool, a introdus accize la aur și bijuterii, a făcut harcea-parcea cu bugetele de la Educație, Muncă, Agricultură, Transporturi, ca să dea mai mult (atenție!), din nou, la Serviciile Speciale. Iar pentru azi (miercuri) se vorbește că se va semna un nou acord cu FMI, pentru un împrumut de 4 miliarde de dolari. Din care iar nu vom „trage sume”, dar la care, oricum, vom plăti comisioane și dobânzi.
Tot marți, televiziunile discută, la ora de maximă audiență, de întâmplări de acum 50-60 de ani, despre care unii zic că a fost așa și alții altfel, cu persoane acuzate de a fi fost torționari în închisorile comuniste.
Asta pentru că, tot marți au apărut, în două media centrale (gandul.info și România liberă) două articole referitoare la doi torționari diferiți, catalogați ca atare și acuzați de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER). Microfoanele și camerele de luat vederi s-au dus peste unul dintre torționari (Vișinescu), l-au provocat, au obținut o reacție violentă din partea acestuia și apoi au titrat „La 88 de ani dă cu pumnul ca-n tinerețe!”
Pare că IICCMER a avut inițiativa declanșării acestei vânători de torționari. Ipoteza e contrazisă, parțial cel puțin, de unul dintre autorii articolelor publicate ieri, o jurnalistă pe care o cunosc și o respect, de la România liberă, care susține că este vorba doar de o coincidență – nu s-a acționat concertat. Aceeași colegă de breaslă îmi spune, însă: „Scriu despre tortionari de mult timp. Acum 4 ani unul imi recunostea ca ii batea pe detinuti. Isterie insa ca acum n-am mai vazut. Ce inseamna campanie media…”.
Pot înțelege frustrarea acumulată de cercetători care stivuiesc dovezi ani de zile, fără să se întâmple nimic, astfel că devine dezirabilă baremi o expunere mediatică maximă a subiecților, cu fotografii, filmulețe, tot tacâmul. Dar cercetătorii adevărați, chiar dacă și-ar dori, în secret, așa ceva, nu ar contribui cu dezvăluiri ce le-ar pune sub semnul întrebării deontologia profesională. Ce se întâmplă este rodul unei decizii la alt nivel.
Totuși, e vorba de persoane care nu sunt condamnate. Mai mult, e vorba de persoane peste care au trecut aproape 24 de ani de post-comunism, fără a fi judecate. Avem nevoie să închidem ușa trecutului și nu o putem face fără stabilirea vinovaților pentru ororile comunismului. Dar mi-e teamă că momentul prielnic pentru asta a fost pierdut – demult. Am fi avut nevoie de retorsiune atunci, imediat după decembrie 89. Așa… acum, totul e mai degrabă istorie – iar când vorbim de Al Doilea Război Mondial și de primele decenii post-belice, nici nu consider că mai e propriu termenul de „Istorie modernă”. Prin urmare, lucrurile ar trebui judecate cu reținerea istoricului, care nu are la dispoziție probe indubitabile (e de bun simț să admitem că, după 50 de ani, probe indubitabile mai pot fi produse doar cu titlu de excepție).
Am urmărit cu conștiinciozitate serialul „Memorialul Durerii”. Eram tânăr, setos de „sânge”. Așteptam, mi se părea iminent să se întâmple ceva, în urma prezentării dovezilor pe postul public de televiziune. Începusem să fierb văzând că nu se întâmplă nimic, dar m-am calmat în urma unui episod care mi-a marcat viața. Lucia Hossu Longin (folosesc prilejul pentru a-i mulțimi, public, pentru uriașul serviciu făcut nouă, tuturor, prin „Memorial”) dăduse de urma unui torționar. Vorbind cu una dintre victimele supraviețuitoare, un bărbat care povestise lucruri îngrozitoare, l-a întrebat ceva de genul: „Ce ați face dacă v-ați revedea, față în față, cu călăul dumneavoastră? Ce i-ați spune?”. La care OMUL, imperial: „I-aș spune că l-am iertat”. „Cum așa?”, a insistat Longin. „Păi, simplu. Dacă nu l-aș fi putut ierta, nu aș mai fi putut trăi”.
Tâlcul profund al ultimei afirmații m-a făcut să îmi văd de ale mele. În general și în particular (am suferit, și eu, enorm, din pricina regimului comunist, aveam polițe de plătit, dar am „uitat” de ele…). Nu spun că așa trebuie să procedăm toți. Dimpotrivă, susțin argumentul că, fără barda Justiției, ororile sunt repetabile. Dar și „brațul lung al legii” poate provoca orori, dacă nu apucă pe cine trebuie, când trebuie!
Revin, acum, la introducere, la faptul că subiectele care ne ard pe toți la buzunare sunt, efectiv, ignorate sau lăsate în planul secund al dezbaterii publice. O spun pe șleau: consider că există o complicitate, chiar un complot al mass-media (al celor care conduc trusturile de presă) cu guvernanții, de livrare a unor teme de dezbatere false sau reale, dar gonflate, ce nu fac parte din agenda cetățeanului, dar sunt prezentate ca și când ar fi exact ceea ce interesează pe toată lumea. Iar în spatele acestei perdele de fum, „băieții”, cei mai mari torționari de fapt și de drept, își fac de cap.
