Una dintre cele mai grave crize ale momentului, care amenință atât economia, cât și securitatea globală, este eșecul programului de non-proliferare nucleară ruso-american. După două decenii de la primul acord semnat de președinții Bill Clinton (SUA) și Boris Elțîn (Rusia), miliarde de dolari au fost cheltuiți. Acordul inițial nu a fost respectat și noi acorduri au fost parafate, ulterior, schimbând și reschimbând strategii din temelii și făcând ca multe dintre sumele cheltuite până atunci să fi fost bani aruncați pe apa Sâmbetei. Consecința este că, în prezent, există mai mult plutoniu radioactiv, adică mai multă materie primă pentru bombele nucleare, iar lucrurile tind să scape de sub orice control. Temerea ca o bombă nucleară să explodeze azi, mâine, undeva pe planetă, detonată nu de guverne, ci de „persoane fizice” cu minți deranjate, este cât se poate de acută și justificată de fapte și cifre.

Jurnalistul Douglas Birch a realizat un amplu documentar despre programul de non-proliferară nucleară, pentru „The Center for Public Integrity”. Vă prezentăm câteva pasaje, traduse și adaptate, din acest articol extrem de interesant.

„În ultimele zile ale administrației Clinton, Statele Unite și Rusia au convenit să anihileze câte 34 de tone de plutoniu din bombele nucleare, astfel încât acest metal realizat de mâna omului să nu mai poată fi folosit în scopuri distructive. Însă, după cheltuirea a miliarde de dolari în mandatele a trei președinți, acordul din 1994 este aproape de colaps, din cauza costurilor scăpate de sub control, manevrelor diplomatice abile ale Rusiei și politicii corupte de la Washington.

Lumea a acumulat cantități imense de plutoniu, explozibil nuclear ce poate fi sustras de teroriști (…) Doar 1,3 kilograme de plutoniu – o cantitate ce ar încăpea într-o sferă cu dimensiunile unei mingi de tenis de câmp, ar fi suficientă pentru fabricarea unei bombe tot atât de puternice ca cea pe care SUA a aruncat-o la Hiroshima (răzând orașul de pe suprafața pământului și punând astfel capăt celui de-al Doilea Război Mondial, cu prețul a peste 100.000 de vieți, cărora li s-au adăugat circa 70.000 de victime ale celei de-a doua bombe, lansate trei zile mai târziu, pe 9 august, la Nagasaki – n.t.). Programele nucleare militare și civile din întreaga lume au produs 500 tone de plutoniu pur, o cantitate suficientă pentru armarea a câtorva zeci de mii de bombe nucleare. Două tone de plutoniu se adaugă, anual, cantității existente.

La o locație din apropierea râului Savannah, la Sud de satul Aiken (din Carolina de Sud, în apropierea graniței cu Georgia), într-un perimetru bine securizat, se ridică o imensă structură din beton și oțel armat. Zeci de muncitori purtând căști grele de protecție, cizme și veste colorate aprins, în verde și portocaliu, se mișcă cu greutate prin lutul cleios sau se cațără pe acoperișul pe jumătate terminat, al clădirii cu cinci nivele. Alții se strecoară printre deschizăturile tăiate în structura cubică de circa 50.000 de metri pătrați , împrejurul căreia sunt ridicate mai multe macarale.

Așa arată șantierul unei fabrici gândite pentru a transforma plutoniul din bombele atomice în combustibil pentru centralele nucleare producătoare de electricitate. O fabrică identică ar trebui să se construiască în Rusia.

Dar nori negri se adună desupra acestui proiect federal, al cărui cost inițial, estimat la 4,86 de miliarde de dolari, a crescut de șase ori. După 7 ani (17 ani în textul original, dar este vorba de o eroare de redactare – n.t.) de la începerea lucrărilor, cel puțin șase ani mai sunt necesari pentru finalizarea acestora – dacă acest fapt se va întâmpla.

(…) Washington-ul cheltuiește sute de milioane de dolari, anual, pentru a ajuta zeci de țări să îndepărteze și să depoziteze în condiții de siguranță plutoniul și uraniul cu potențial militar. Dar programul americano-rus de anihilare al plutoniului, care include fabrica MOX (abreviere de la Mixed Oxide, tehnologia de transformare a plutoniului – n.t.) de lângă râul Savannah, este cel mai costisitor proiect de non-proliferare nucleară al Statelor Unite, conform analistului Michelle Cann, de la organizația non-guvernamentală Partnership for Global Security.

Iar nobilul său scop – acela de a anihila 40% din cantitatea de plutoniu militar de care dispune SUA – s-a transformat, încet-încet, într-un dezastru deja clasic pentru Washington.

Fabrica Savannah, punctul central al aranjamentului americano-rus, și-a depășit atât de mult bugetul inițial și pare atât de departe de a-și atinge scopul, încât oficialii din Washington sunt pe punctul de a o închide înainte de finalizare, chiar dacă 3,7 miliarde de dolari s-au cheltuit deja. După numeroase întâlniri la nivel înalt, administrația Obama a propus o variantă intermediară, de menținere în viață a proiectului, la un cost de 320 de milioane de dolari în 2014. Între timp, ar urma să fie analizate alte variante, mai ieftine, de eliminare a plutoniului.

Termene depășite, supraveghere laxă și deficiențe de proiectare și construcție au transformat proiectul într-un simbol jenant al prostului management al Administrației Naționale pentru Securitate Nucleară, pe care auditorii au plasat-o, repetat, pe lista agențiilor guvernamentale cu grad ridicat de risc, din punct de vedere al vulnerabilității la fraudă, risipă și abuzuri.

Pe de altă parte, înțelegerea inițială cu Rusia a fost pe tăcute alterată și răsucită până la punctul în care Rusia va ajunge să își sporească stocurile de plutoniu, nu să le diminueze, după cum avertizează experții.

(…) Conform Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, de cel puțin patru ori, între anii 1994 și 2000, mici cantități de plutoniu de contrabandă au fost recuperate de forțele de ordine ale unor țări europene, caucaziene și din zona Asiei Centrale. Aceste incidente s-au petrecut pe fondul prăbușirii economiei ruse.

Statele Unite și aliații săi s-au temut că acesta ar putea fi doar vârful aisbergului. Fizicianul Frank von Hippel, de la Universitatea Princeton, a jucat un rol-cheie în efortul diplomatic ce a dus la semnarea acordului de non-proliferare. El a vizitat complexul nuclear Maiak, din Siberia, în 1994. Aici, a avut marea supriză de a constata că 30 de tone de plutoniu oxidat, provenit din reactoarele nucleare civile și care putea fi transformat în plutoniu cu utilizare militară, era stocat în 12.000 de containere de mărimea unor ceainice. Locația era înconjurată de un gard, dar, dincolo de acesta, tot ceea ce stătea în calea unui posibil jaf erau un singur gardian și un lacăt.

(…) Chiar dacă Statele Unite și Rusia au conlucrat pentru a întări securitatea nucleară în anii 1990, cele două puteri au avut, de la început, puncte divergente cu privire la controlul plutoniului. Punctul inițial de vedere al SUA a fost că, cea mai bună cale de a preveni utilizarea explozibilului în construirea de noi bombe, era de a-l sigila în ceramică și sticlă.

De partea sa, Rusia dorea să valorifice potențialul acestei moșteniri a Războiului Rece, prin utilizarea plutoniului drept combustibil într-un tip de reactor nuclear botezat „doică”. Însă, finalmente, aceste reactoare produc mai mult plutoniu decît ard. Plutoniul rezultat din ardere este, de fapt, mai ușor de utilizat la fabricarea de bombe nucleare.

(…) După o îndelungată bătălie diplomatică, Rusia și-a impus punctul de vedere, susțin unii experți care au urmărit îndeaproape evoluția acordului de nonproliferare. Problemele cu care se confruntă fabrica din Carolina de Sud (Savannah – n.t.) reflectă bine faptul că ambițiile crescânde de securitate națională sunt secerate de o diplomație nereușită.

Reactoarele „doică” au fost utilizate în întrega lume, datorită eficienței lor, care a indus speranța că resursele energetice sunt aproape fără limite. Un gram de plutoniu produce mai multă energie decât o tonă de petrol.

Dar, costurile de construcție și operare a acestor tipuri de reactoare sunt foarte mari. În plus, pun probleme mai mari de siguranță în exploatare. După anul 1983, președintele Jimmy Carter a decis să stopeze programul de construire a unor noi reactoare „doică”, în principal din pricina temerilor legate de gestionarea cantităților mari de deșeuri de plutoniu radioactiv generat în urma arderii.

În cursul negocierilor inițiale, adjunctul ministrului rus al Energiei Atomice, Nikolai Iegorov a respins cu brutalitate planurile americane legate de depozitarea plutoniului militar: „Dacă americanii vor să arunce aurul la veceu, n-au decât să o facă”, ar fi spus acesta.

Ernest Moniz, fizician MIT (Massachusetts Institute of Technology – n.t.) care tocmai a fost numit Ministrul Energiei, a jucat un rol cheie în depășirea impasului inițial, ca negociator pentru administrația Clinton. Acordul semnat în iunie 2000 a prevăzut ca ambele părți să utilizeze plutoniul militar drept combustibil pentru centralele nucleare. Dar, arderea trebuia să fie realizată în reactoare standard, nu tip „doică”, ceea ce însemna că nu putea fi extras plutoniu rezidual activ.

(…) Pentru a încuraja Moscova să respecte înțelegerea, Washington-ul a convenit chiar să își îngroape, pur și simplu, rezervele de plutoniu, cu excepția a 9 tone. De asemenea, americanii s-au angajat să ajute Rusia cu suport tehnologic și resurse financiare necesare construirii fabricii MOX.

(…) Dar, în anul 2001 (în timpul noii administrații conservatoare – n.t.), un grup condus de vicepreședintele Dick Cheney a cerut restartarea programului de construire a reactoarelor „doică”, cu recuperarea și reutilizarea plutoniului, pentru producția de electricitate. Un an mai târziu, planul de îngropare a plutoniului în recipiente ceramice a fost abandonat. (…) Administrația Bush a pus bazele programului Global Nuclear Energy Partnership, bazat pe reciclarea plutoniului. Documentele prin care a fost comandată construirea fabricii MOX au fost semnate în august 2007 (…).

Construirea versiunii rusești a fabricii MOX a fost stopată de disensiunile dintre cele două părți legate de jurisdicția aplicabilă contractorilor americani implicați în proiect. Un oficial american apropiat negocierilor a declarat că rușii au tras de timp, pentru a întârzia programul de ardere al plutoniului în reactoare standard.

Moscova a pretins, de la bun început, ca SUA să suporte cele mai multe costuri legate de anihilarea plutoniului. Dar, până în 2007, Statele Unite au constribuit cu doar 800 de milioane de dolari, în vreme ce necesarul estimat de ruși a fost de 4 miliarde de dolari.

Faptul le-a permis rușilor să facă jocurile. (…) La mijlocul lunii noiembrie 2007 a fost anunțat acordul revizuit. Administrația Bush le-a permis rușilor să ardă plutoniul în două reactoare „doică”. Contribuția americană a fost stabilită la 400 de milioane de dolari. Ciudat este că, în același timp, SUA cheltuia 926 milioane de dolari pentru a înlocui trei reactoare de tip Cernobîl de la o centrală siberiană, cu două termocentrale, în mare parte pentru că cele două reactoare produceau plutoniu radioactiv bun pentru arme nucleare.

(…) Totuși, acordul, semnat la nivel de miniștri ai Energiei, nu a fost parafat în timpul mandatului Bush, problema fiind pasată, astfel, administrației Obama. Acordul a fost ratificat, cu puține modificări, în anul 2010 și a fost lăudat inclusiv de fostul președinte Bill Clinton, deși termenii erau esențial diferiți față de cei stabiliți în timpul administrației sale.

De atunci, ambele țări au avansat cu construcția fabricilor MOX. Dar Congresul SUA a refuzat să aprobe fondurile promise prin acord, iar Japonia și alte țări co-semnatare au urmat aceeași cale, refuzând să susțină financiar Rusia.

Iar Rusia reacționează extinzând și exportând programul de construire a reactoarelor nucleare tip „doică””.

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments