Engleză 
Română 
Dulce-amară Românie
Misiune imposibilă primit-am de la un vechi amic, fost coleg de muncă în vremea de glorie a paging-ului, precursorul telefoniei mobile. Cică, să-l impresionez cu un text despre simțăminte naționale – ale lui, ale mele, ale tale.
Mai bine îmi țineam „degetele acasă” și nu îi comentam la postarea de pe Facebook. Postarea conține înălțătorul poem eminescian „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.
Nu ne mergea foarte rău, pe atunci, pe vremea paging-ului, nici foarte bine nu ne era, material vorbind, dar ne duceam cu plăcere la serviciu. Și –mai ales- aveam speranțe mari de mai bine. Altfel, nu ne-ar fi ars să ne punem pe produs urmași.
Acum… Ne separă o distanță uriașă, el fiind stabilit, de ani buni, cam pe unde se agață harta-n-cui. Nu s-a adus acolo de iubire mare ce le-ar purta-o nordicilor sau frigului și întunericului, ci fiindcă acolo și-a aflat un rost mai bun, material vorbind. Că pe aici se lămurise că traiul pe vătrai e o iluzie.
Tot acum… Ne unește aceeși disperare – frustrarea că speranțele noastre de pe vremea paging-ului s-au dovedit deșarte. Nu e vorba de aspirațiile personale, ci de așteptările pe care le aveam de la evoluția nației noastre.
„M-am săturat să fiu nimeni în țara altuia, vreau să fiu cineva în țara mea”, îmi spune Răsvan, amicul meu, care conduce reprezentanța din Finlanda a unei firme internaționale de recrutare.
Este limpede, prin urmare, că prin „nimeni” nu se referă la statutul profesional. Iar prin „cineva” nu se referă la un statut de personalitate publică, de vedetă nici atât (asta nu e limpede, dar vă spun eu că așa e).
De fapt, Răsvan își dorește ce idealizarea lui Mihai Eminescu să devină realitate. Își dorește „brațele nervoase, arma de tărie”, „fii ai României care să trăiască numai în frăție”, „fală și mândrie” pentru onoarea de a fi român.
Trăim imensa frustrare de a „avea” o țară asemenea unei prăjituri ce are ingredientele pentru a fi dulce ca mierea, dar pe care, când o guști, e amară ca fierea, uneori. De multe ori. Mai tot timpul.
Am pus între ghilimele verbul posesiv, fiindcă, de fapt, lucrurile nu stau ca în cântecul soldățesc „Avem o țară, o datorie…”, ci exact pe dos: țara ne are pe noi. Știți cum se spune: „frumoasă țară, păcat că e locuită”. Nu, păcat este că se spune așa. Și mai e păcat că se crede în adevărul dictonului „Fiecare națiune are conducătorii pe care îi merită”. Dacă Dulcea Românie ar avea parte de conducătorii pe care îi merită această națiune, ar fi „cea mai degustată prăjitură”.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
