Engleză 
Română 
Dosarul româncei răpite de Coreea de Nord – mușamalizat la București
James Joseph Dresnok în „Crossing the line”
James Joseph Dresnok în „Crossing the line”
Gabriel Bumbea, la domiciliul său, în septembrie 2014. Foto: Robert Veress, Select News
Gabriel Bumbea, la domiciliul său, în septembrie 2014. Foto: Robert Veress, Select News
Gabriel Bumbea – fratele Doinei Bumbea, romanca rapita in 1978 de regimul nord-coreean condus de dictatorul Kim Ir Sen, ii strange mana japonezului Shigeru Yokota, a carui fiica, Megumi, a fost si ea rapita de agenti nord-coreeni in aceeasi perioada. Foto: romanialibera.ro
Doina Bumbea în tinerețe și fiul său, Gabriel Dresnok, cu aproximativ 8 ani în urmă. Foto: koreafilm.ro
Tablou realizat de Doina Bumbea în copilărie (la vârsta de aproximativ 10 ani). Foto: Robert Veress, Select News
Președinția României, Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul Român de Informații Externe și structuri ale Ministerului de Interne au conlucrat și conlucrează pentru acoperirea unei fapte sinistre a unuia dintre cele mai criminale regimuri de pe planetă – dictatura comunistă de la Phenian. Acțiunea vizează soarta unui cetățean român și a familiei sale. Am descoperit această hidoasă operațiune de mușamalizare în urma colaborării cu un jurnalist japonez. Am încercat introducerea subiectului în dezbaterile din cursul campaniei prezidențiale, dar am fost ignorat – un indiciu că, indiferent de numele viitorului președinte, situația pe care o voi expune nu se va schimba.
România, țară cu ambasadă în Coreea de Nord
Principala atribuție constituțională a președintelui României este coordonarea politicii externe, a diplomației. Ca de obicei, însă, și dezbaterile care au precedat alegerile prezidențiale din acest an au atins doar tangențial problematica politicii externe. Ca și când nu ar exista teme de larg interes public legate de acest subiect.
Iată o temă: România încă are ambasadă în Coreea de Nord, la Phenian. Așadar, în cei 10 ani sub conducerea „democratului” Traian Băsescu, țara noastră a perpetuat „buna” tradiție a prieteniei cu dictatura criminală a dinastiei comuniste Kim, legată și consolidată de Nicolae Ceaușescu, continuată de Ion Iliescu și Emil Constantinescu.
Ce-i drept, alte șase state europene mai au ambasade prin care girează crimele și teroarea comise la comanda lui Kim Jong-un (actualul lider nord-coreean, fiul predecesorului său, Kim Jong-il, conducătorul de la Phenian între anii 1994 – 2011; Jong-il a fost, la rândul său, fiul lui Kim Ir-sen, care a fondat, în 1948, regimul comunist la Nord de paralela 38, cu sprijinul lui Stalin, conducându-l până la moartea sa, în iulie 1994).
Însă este greu, dacă nu imposibil de crezut că Germania, Marea Britanie, Suedia, Polonia, Cehia sau chiar și Bulgaria (celelalte șase state membre UE cu ambasade la Phenian) ar fi putut manifesta aceeași obediență față de Coreea de Nord, dacă ar fi fost confruntate, precum România, cu un incident atât de grav cum este cel pe care îl voi detalia în continuare.
„Marfă” pentru dezertori americani
În pomelnicul de crime împotriva umanității comise de comuniștii nord-coreeni se numără și răpirea de cetățeni ai altor state, în primul rând japonezi. Aceștia erau „încurajați” să formeze cupluri, iar copiii rezultați au fost crescuți și antrenați pentru a servi interesele Coreei de Nord, cel mai probabil ca spioni care puteau fi mai lesne infiltrați în țările din care proveneau părinții lor, spre deosebire de nativii coreeni, ale căror trăsături fizionomice îi pot da de gol mult mai ușor.
Confruntată cu dovezi irefutabile și după ani de negocieri inclusiv la cel mai înalt nivel, Coreea de Nord a admis, în anul 2002, că a răpit un număr limitat de cetățeni japonezi, agreând ca patru dintre aceștia să-și viziteze țara, pentru o săptămână, sub angajamentul întoarcerii lor. Inițial, s-a intenționat ca operațiunea să fie păstrată secretă, însă a fost denunțată de o rudă a unuia dintre cei patru răpiți aflați în „permisie”. Astfel că, sub presiunea opiniei publice, guvernul japonez n-a avut încotro și nu și-a mai respectat angajamentul – cei patru nu s-au mai întors în Coreea de Nord.
Între cei patru se număra și Hitomi Soga, atunci în vârstă de 44 de ani, care fusese răpită în 1978, împreună cu mama sa (dispărută după răpire, probabil ucisă). La doi ani după răpirea sa, Hitomi Soga a fost cuplată cu Charles Robert Jenkins, fost soldat american, care a dezertat în Coreea de Nord, în 1965, traversând zona demilitarizată (în total, șase soldați americani au dezertat în Coreea de Nord, după 27 iulie 1953, când a încetat Războiul din Coreea). Din relația lui Jenkins cu Soga au rezultat doi copii (două fete). Kim Jong-il le-a permis lui Jenkins și fiicelor sale să își urmeze soția, respectiv mama, în iulie 2004.
În octombrie 2005, Jenkins și-a publicat memoriile, în japoneză, cu titlul „Pentru a spune adevărul”. Volumul a atras atenția jurnaliștilor britanici de la BBC, care, un an mai târziu, realizau documentarul „Crossing the line” („Dezertarea”), focalizat pe povestea altui dezertor din armata americană în Coreea de Nord, James Joseph Dresnok, care s-a cunoscut foarte bine cu Jenkins. Între altele, cei doi, alături de alți doi foști soldați americani, au fost vedetele unor filme de propagandă despre „visul” nord-coreean. Dresnok a dezertat anterior lui Jenkins, în august 1962, pentru a scăpa de Curtea Mațială, după ce falsificase documente pe care le-a folosit pentru a pleca în „permisie”, în afara bazei în care era cantonat.
Doina Bumbea devine „Dona” Dresnok
Astfel, destinul lui Dresnok s-a intersectat cu al pictoriței românce Doina Bumbea. Originară din Craiova, Doinea Bumbea s-a căsătorit în 1970, la vârsta de 20 de ani, cu Gilberto Bianconni, un cetățean italian vârstnic. A fost un aranjament pentru a emigra în Italia, divorțul urmând la scurt timp de la stabilirea în peninsulă. Acolo Doina i-a urmat cariera artistică, absolvind Belle Arte și devenind membru fondator al Centrului Cultural European, dar în 1978 a dispărut aparent fără urmă. Conform mărturiei lui Gabriel Bumbea, fratele mai mic al Doinei rămas în Craiova, pictorița a revenit în țară de cel puțin două ori, în intervalul 1970-1978, și păstra o legătură apropiată cu familia sa, prin convorbiri telefonice bilunare.
Cum în anii 1970 Mafia era la Putere în Italia, familia Doinei a presupus că și ea a fost o victimă colaterală a unei reglări de conturi între clanuri siciliene. După o așteptare din ce în ce mai deznădăjduită, familia i-a organizat Doinei Bumbea funeralii la Craiova, în anul 1984.
De fapt, dispariția Doinei Bumbea pare să nu fi avut legătură cu Mafia. Pictorița româncă a fost răpită de nord-coreeni și avea să moară abia 13 ani după funeraliile din locurile natale, adică în ianuarie 1997, pe un pat de spital din Phenian, răpusă de cancer, neștiută de rudele și prietenii săi din România și Italia. Răpirea pare să fi fost înfăptuită cu largul concurs al unui italian din cercul de prieteni ai Doinei Bumbea. Identitatea bărbatului, care, într-o formă sau alta, a lucrat pentru regimul lui Kim Ir-sen, este bănuită de Gabriel Bumbea, în baza mai multor indicii interesante, dar, în lipsa probelor indubitabile, nu ne vom referi la acest personaj. Înainte de dispariție, Doina Bumbea era foarte entuziasmată, așteptând să plece într-un turneu asiatic, pentru a-și expune lucrările. Foarte probabil, turneul a fost o scorneală a agentului nord-coreean, menită a o ademeni pe pictorița dornică de afirmarea internațională.
Cert este că, în octombrie 1978, Doina Bumbea a decolat de la Roma, cu direcția Moscova – o escală în drumul spre o capitală asiatică. Alor săi le spusese că a semnat un contract cu o galerie de artă din Japonia, iar dacă lucrurile aveau să meargă așa cum se prefigura, urma să se îmbogățească. Nu este clar dacă Phenianul a fost o destinație inițială tranzitorie sau dacă abia la Moscova a aflat Doina Bumbea că urma să aterizeze în Capitala Coreei de Nord. Fapt e că pictorița româncă a dispărut complet din „peisaj” după ce s-a urcat în avionul care o ducea la Phenian. Iar de ea nu s-a mai auzit până ce Charles Jenkins nu și-a publicat memoriile. În volumul respectiv. Jenkins s-a referit la ea cu numele de „Dona” – un acronim din care litera „i” a dispărut atât din pricina dificultății americanilor de a pronunța corect numele întreg „Doina”, cât și pentru că, dintr-un motiv necunoscut, posibil legat de răpirea sa, Doina Bumbea s-ar fi prezentat ca italiancă, evitând să-și dezvăluie numele real. Americanii i-au aflat identitatea și povestea reală doar în urma faptului că a devenit alcoolică, pierzându-și uneori autocontrolul – iar în momentele respective spunea adevărul.
Doina Bumbea a devenit „Dona” Dresnok, fiind căsătorită cu dezertorul american ce avea să devină personajul central al documentarului „Crossing the line”. Din acest mariaj au rezultat doi copii: Theodore Ricardo Dresnok și James Gabriel Dresnok.
Uite Doina…
Gabriel Bumbea a aflat de adevăratul destin al surorii sale găsind pe unele website-uri pasaje traduse în engleză din cartea lui Jenkins. Apoi, a aflat de documentarul „Crossing de line”, iar când l-a văzut, a fost uimit de fizionomia nepoților săi, foarte asemănătoare cu a Doinei. Ulterior, l-a vizitat pe Jenkins, iar cei doi au schimbat informații, fotografii – orice urme de îndoială fiind risipite: „Dona” Dresnok a fost una și a aceeași persoană cu Doina Bumbea.
Într-o primă fază, descoperirea a generat unele reacții din partea autorităților române. Mihai Răzvan Ungureanu, ministru de Externe în cabinetul Tăriceanu I a declarat că a cerut verbal lămuriri unor oficiali nord-coreeni, însă nu a primit nici un răspuns. Conform Evenimentului Zilei, cazul Doina Bumbea ar fi fost chiar și pe agenda discuțiilor dintre premierul român și cel japonez, Shinzo Abe, în februarie 2007, când Tăriceanu a fost în vizită la Tokyo. Iar în aprilie 2007, Gabriel Bumbea a fost invitat la o discuție informală cu noul ministru de Externe, Adrian Cioroianu. „Am discutat stând așezați, față în față. Pe biroul dintre noi, domnul Cioroianu avea în față dosarul surorii mele, foarte gros – estimez că avea circa 200 de pagini. Nu mi-a arătat nimic direct, însă pot spune că dosarul conținea mai multe fotografii în care am recunoscut-o pe Doina”, spune dl. Bumbea.
… nu (mai) e Doina
Din 2007 și până în prezent, Gabriel Bumbea s-a zbătut, fără succes, să obțină recunoașterea autorităților nord-coreene și acceptul acestora pentru a-și vizita nepoții. Poate că lucrurile ar fi evoluat altfel, dacă statul român i-ar fi susținut eforturile, măcar pe atât cât a făcut-o statul japonez, care continuă să preseze Phenianul pentru eliberarea tuturor răpiților cetățeni ai altor țări – desigur, în primul rând ai Japoniei. Între altele, Guvernul japonez l-a invitat pe Gabriel Bumbea la diverse conferințe internaționale în cadrul cărora s-a dezbătut problema răpiților, acoperindu-i cheltuielile de deplasare.
Pe plan intern, însă, după convorbirea cu Cioroianu, toate autoritățile i-au întors spatele lui Gabriel Bumbea. S-a ajuns până acolo încât să se pretindă că nu s-a mai făcut nimic fiindcă, de fapt, oficial nici… nu există un caz Bumbea! Cică, nu s-ar putea demonstra că „Dona” Bumbea este una și aceeași persoană cu Doina Bumbea: poate este doar o coincidență de nume și o asemănare, poate că „Dona” e chiar Dona, o italiancă. De aceea nici nu s-a făcut o solicitare oficială, scrisă, către autoritățile nord-coreene, fără a se depăși faza solicitării verbale a lui Mihai Răzvan Ungureanu, rămasă fără răspuns și lăsată așa.
În continuare, voi prezenta toate demersurile pe care le-am făcut, în ultimele luni, pe lângă toate autoritățile implicate, în vederea obținerii unor informații care măcar să certifice existența Doinei Bumbea, apoi faptul că a emigrat în Italia și că a dispărut în anul 1978. Autoritățile m-au pasat de la una la alta, exact cum s-a procedat cu domnul Gabriel Bumbea din 2007 și până acum, pentru ca, în final, Direcția pentru Evidența Persoanelor să refuze să-mi pună la dispoziție informațiile solicitate, pe motiv că acestea sunt informații personale, nu de interes public!
Am precizat, mai sus, că am încercat să introduc subiectul în dezbaterea prezidențială. Consider că viitorul președinte, oricare ar fi acesta, ar trebui să aibă în agenda sa, ca o prioritate, rezolvarea cazului Bumbea. În ce îl privește pe Traian Băsescu, acesta a primit o petiție de la Gabriel Bumbea, în anul 2008, petiție la care nu a răspuns nici în ziua de azi. În schimb, la insistențele mele, Președinția a precizat că petiția a fost transmisă spre soluționare… Ministerului Afacerilor Externe. Or, petiția a fost scrisă fiindcă Ministerul Afacerilor Externe nu și-a făcut treaba!
Labirintul mușamalizării
La începutul lunii septembrie, am fost contactat de o jurnalistă japoneză, corespondent european al cotidianului Yomiuri Shimbun, publicație cu un tiraj zilnic de 10 milioane de exemplare – cel mai citit ziar al planetei, la ora actuală. Colega japoneză m-a solicitat să o ajut în documentarea unui articol mai amplu pe care dorea să îl scrie despre cazul Bumbea și progresele autorităților române în soluționarea acestuia, în contextul unei așteptate reacții a autorităților nord-coreene, în urma ultimelor negocieri cu Tokyo pe tema răpiților.
Drept care, am însoțit-o mai întâi la Craiova, unde l-a intervievat pe Gabriel Bumbea. În Capitală, am fost la Palatul Parlamentului, unde am discutat cu o deputată și un senator, ambii liberali, care au luat cuvântul la o conferință din vara acestui an pe tema răpiților din Coreea de Nord… fără a avea habar că printre aceștia s-a numărat și o româncă – doamna Bumbea; au mărturisit că au aflat, cu surprindere, de la Gabriel Bumbea, invitat și el la conferința respectivă.
Situația s-a conturat și mai ciudată, când am constatat că Adrian Cioroianu refuză să-i acorde un interviu jurnalistei japoneze, pe subiectul Doina Bumbea (repet: ca ministru de Externe, Cioroianu a discutat față în față cu Gabriel Bumbea, cu dosarul surorii acestuia în față).
A urmat alt eveniment stupefiant: interviul acordat jurnalistei japoneze de domnul Aurelian Neagu, directorul Diviziei Asia-Pacific a Ministerului Afacerilor Externe (MAE). Acesta a declarat, tranșant, că, la ora actuală, nu există, oficial, un caz Doinea Bumbea, motivul fiind acela că, deși s-au obținut mărturii relevante, sunt și „unele informații contradictorii ce nu pot fi clarificate, inclusiv din cauza lipsei de cooperare cu alte instituții ale statului român”. Neagu nu a nominalizat instituțiile necooperante.
Pentru colega japoneză, lucrurile au devenit clare – cazul e ca și clasat, din punctul de vedere al autorităților române, așa că progrese din această direcție nu sunt de așteptat. Și-a făcut bagajele și a plecat spre Geneva, la o nouă conferință pe tema răpirilor, unde fusese invitat și Gabriel Bumbea.
Am continuat investigația pe cont propriu.
Am pornit de la un răspuns scris oficial, primit de Gabriel Bumbea, în aprilie 2007, din partea Ministerului Afacerilor Externe – Direcția Relații Consulare. În răspuns, MAE își declină competența referitor la cercetarea cazului dispariției surorii sale și îi recomandă să se adreseze Centrului de Cooperare Polițienească Internațională (CCPI) din subordinea Ministerului de Interne, CCPI incluzând în structura sa și Biroul Național Interpol. Domnul Bumbea nu a dat curs recomandării MAE, ci a continuat să revină cu noi adrese către aceeași instituție, considerând că aceasta nu ar fi trebuit să își decline competența de soluționare a solicitării sale.
Ca atare, am decis să urmez eu „poteca neumblată” de Gabriel Bumbea. M-am adresat CCPI și, în paralel, Președinției României și Serviciului de Informații Externe.
CCPI m-a informat că în evidențele Interpol nu există evidențe referitoare la Doina Bumbea, iar în rest cererea mea „excede competențele” instituției, fiind direcționat către Poliția de Frontieră și Direcția pentru Evidența Persoanelor.
Deși Aurelian Neagu a precizat că a contribuit personal la realizarea dosarului Doina Bumbea din MAE, acesta conținând și informații de la SIE, serviciul mi-a transmis, scurt și tranșant: „Urmare solicitării dumneavoastră, transmisă electronic și înregistrată în instituția noastră sub nr. 23721/09.09.2014, vă comunicăm că, la nivelul Serviciului de Informații Externe, nu au fost identificate date referitoare la doamna Doina Bumbea”.
Într-o primă fază și Președinția României m-a „trimis la plimbare” cu un răspuns standard la solicitări de presă spinoase: „Informațiile solicitate de dumneavoastră excedează competențele legale ale Departamentului de Comunicare Publică din cadrul Administrației Prezidențiale, informații care, de altfel, potrivit prevederilor legale în vigoare, nu sunt deținute de instituția noastră”.
Am revenit la Președinție cu o nouă adresă, de această dată bazată strict pe memoriul domnului Bumbea, solicitând să mi se precizeze cum a fost acesta soluționat.
Pe de altă parte, am urmat indicațiile CCPI și m-am adresat Poliției de Frontieră și Direcției pentru Evidența Persoanelor.
Poliția de Frontieră m-a informat că nu deține informații din perioada 1970 – 1978, acestea putând fi eventual obținute de la Direcția Generală de Pașapoarte.
Direcția pentru Evidența Persoanelor mi-a pus în vedere că nu am furnizat unele detalii necesare identificării persoanei, iar pe de altă parte nu am precizat temeiul legal care justifică furnizarea informațiilor, în absența acordului „expres și neechivoc” al persoanei vizate.
Am revenit cu o nouă solicitare, furnizând toate informațiile suplimentare pomenite în adresa de răspuns a Direcției pentru Evidența Persoanelor. Am precizat, deși era evident, că „temeiul legal justificat pentru furnizarea informațiilor solicitate în legătură cu doamna Doina Bumbea este un demers jurnalistic realizat în spiritul deontologiei profesionale, vizând interesul public față de o persoană dispărută în 1972 și considerată, în urma unor mărturii, răpită de autoritățile nord-coreene, respectiv decedată în Coreea de Nord, în anul 1994”. Și am solicitat să mi se comunice dacă a existat un cetățean român pe nume Bumbea Doina, din Craiova, soră a domnului Bumbea Gabriel, dacă aceasta s-a căsătorit cu un cetățean italian și a părăsit țara, în anul 1970, dacă și-a pierdut cetățenia română și a devenit cetățean italian și de câte ori a revenit în țară între anii 1970 și 1978.
Prin al doilea răspuns, Direcția Generală de Pașapoarte mi-a comunicat că „întrucât din cererea dvs. nu a rezultat nicio situație care să justifice exceptarea acestei prelucrări (dezvăluire a datelor personale) de la regula consimțământului persoanei vizate, în situația supusă analizei nu se poate da curs solicitării”.
Iar Președinția mi-a răspuns, așa cum am precizat mai sus, că „a fost primit un memoriu înregistrat la Registratura Generală a Administrației Prezidențiale la data de 24 martie 2008 și, conform Legii 233/2002, a fost direcționat către Ministerul Afacerilor Externe”.
Așadar, dacă Doina Bumbea nu se scoală din morți, istoria oficială a vieții sale va rămâne cea scrisă la Phenian – o italiancă dispărută, nu se știe unde, în 1978.
Documentarul BBC4 „Crossing the line” (2006)
