Engleză 
Română 
Precedentul Năstase
DNA țintește să îl condamne pe vicepremierul Liviu Dragnea în baza unor probe indirecte, folosind precedentul din dosarul „Trofeul Calității”, în care fostul prim-ministru Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare.
Șapte din opt judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție au judecat astfel cazul Năstase: „Este de neconceput ca mai multe persoane să acționeze concertat în beneficiul alteia, cu care nu se află în relații apropiate, intime sau de prietenie, fără știrea acesteia”, fiind „în mod cert în sfera sa de influență, direct sau indirect”.
În dosarul „Referendum 2012”, Lucian Papici, procurorul a cărui înlocuire din fruntea Secției 1 a DNA a generat imense valuri politico-mediatice, face trimitere la sentința dată împotriva lui Năstase și afirmă că „în cazul infracțiunii săvârșite de o persoană cu un ascendent semnificativ asupra celorlalți participanți, actele de folosire a influenței pot fi probate prin coroborarea probelor indirecte”.
S-ar putea ca, după acest comentariu, să fiu catalogat drept „apărător al infractorilor”. Dar afirm ce gândesc, iar ceea ce gândesc este un paradox. Din păcate, este bine că în România nu ființează instituția precedentului. În alte țări (iar cel mai bun exemplu sunt SUA), dacă un judecător decide, la un moment dat, într-un fel, pe o anumită speță juridică (inedită), iar decizia sa nu este invalidată de o instanță superioară, atunci decizia sa devine un reper pentru toți avocații, procurorii și judecătorii.
În instanțele românești, un avocat sau un procuror poate invoca o decizie anterioară, dar judecătorul nu este obligat să țină cont de ea. De aici, avantaje și dezavantaje. Dezavantajele sunt că toate procesele durează mult, instanțele sunt sufocate de ele, iar efectul deciziilor bune este minimalizat, oricând un alt judecător putând hotărî exact pe dos. Avantajul major: o sentință proastă nu trebuie confirmată de un judecător care realizează că e ceva în neregulă cu ea.
Din punctul meu de vedere, mai practică este soluția adoptată de americani. Ce-i drept, acolo gafele majore comise de magistrați sunt foarte puține, raportat la numărul proceselor.
Fapt e că, în principiu, mi se pare regretabil să nu existe instituția precedentului. Cu toate acestea, cazurile Năstase-Dragnea mă pun pe gânduri. Dacă magistrații care vor judeca dosarul „Referendum 2012” ar fi obligați să țină cont de judecata din „Trofeul Calității”, ar însemna că, de facto, s-a instituit condamnarea în baza unor probe indirecte.
Aplicarea strictă, în viața de zi cu zi (în orice proces), a ideii că „Este de neconceput ca mai multe persoane să acționeze concertat în beneficiul alteia, cu care nu se află în relații apropiate, intime sau de prietenie, fără știrea acesteia”, precum și a celei că „în cazul infracțiunii săvârșite de o persoană cu un ascendent semnificativ asupra celorlalți participanți, actele de folosire a influenței pot fi probate prin coroborarea probelor indirecte”, ar duce, categoric, la decizii nedrepte.
Cazul Năstase-Trofeul Calității a fost unul special și, pe undeva, decizia magistraților poate fi înțeleasă, dacă nu aprobată. La urma urmelor, „cu toții știm că Năstase a furat la greu”. Fiind aprioric vinovat, ca și soții Ceaușescu, fapta pentru care este condamnat, dovezile prezentate și argumentele magistraților intră la „detalii”. Cu atât mai mult cu cât comunitatea internațională era cu ochii cât cepele pe Justiția din România și țara noastră avea nevoie de condamnarea unui personaj „greu” ca de oxigen.
Însă, iată cât de mult contează, de fapt, „detaliile”.
Știu, pentru mulți nu ar fi niciun bai dacă acest gen de judecăți s-ar aplica în cazul tuturor politicienilor. Lasă să-l condamne cum l-or condamna și pe Dragnea, că nici el nu e vreo fecioară neprihănită. Bun, dar dacă ar fi să judecăm pe toată lumea în funcție de percepția publică, raportul între cei care stau dincoace, respectiv dincolo de gratii, ar ajunge să fie invers. Și mă refer la întreaga societate, nu doar la politicieni.
