Engleză 
Română 
Medicii belgieni eutanasiază și pacienții bolnavi de depresie. În Elveția, te poți sinucide asistat, fără diagnostic medical
Instrumentele medicale ale morții
Foto: vocativ.com
Foto: vocativ.com
Numărul cazurilor de eutanasie umană a crescut, în Belgia, de 60 de ori, în 10 ani – de la 24, în 2002, când legea care permite eutanasia a intrat în vigoare, la 1432, în 2012. Ritmul anual actual de creștere este de aproximativ 25%, astfel că, în 2013, e posibil ca cifra eutanasierilor să fi ajuns la 1.800. Deși legea prevede doar posibilitatea eutanasierii bolnavilor incurabili, medicii belgieni au ajuns să eutanasieze inclusiv pacienți tineri, suferind de boli curabile sau care pot fi ținute sub control, precum anorexia (repulsia față de alimente) sau depresie cauzată de insuccesul unei operații de schimbare a sexului. Din decembrie anul trecut este legală și eutanasia sau sinuciderea asistată în cazul minorilor. Sondajele arată că trei pătrimi din populație se pronunță în favoarea acestor proceduri, astfel că politicienii din ambele tabere au votat legea, cu o largă majoritate. „Nu mai este vorba despre ateism, agnosticism sau religie, ci despre necesitatea de a ne confrunta cu sfârșitul vieții și de a stabili un cadru legal, în acest sens, pentru pacienți și pentru doctori, deopotrivă”, a declarat Jean-Jacques De Gucht, un politician liberal flamand.
Un reporter al publicației online vocativ a asistat, într-un spital din Anvers (Antwerpen, neoficial capitala Flandrei), la eutanasierea unui bătrân de 83 de ani, bolnav de cancer al stomacului. Cu câteva luni în urmă, omul încercase să se sinucidă, dar a fost descoperit atârnând de funie de fiica sa, înainte de sufocare. O asistentă medicală aflată la căpătâiul bolnavului ce aștepta injecția letală pretinde că în dimineața zilei respective a fost prima dată când l-a văzut zâmbind – știa că va scăpa de suferință. Suferința fizică era potențată de faptul că bărbatul își pierduse soția, pe care o iubise foarte mult, cu câțiva ani în urmă. Nu își mai dorea nimic de la această viață, ci doar să se alăture, în neființă, femeii pe care o iubise. Medicul de 52 de ani Marc Van Hoey, având la activ circa 120 de eutanasieri (le-a pierdut șirul), și-a întrebat clientul dacă vrea ca familia să îi fie alături în ultimele momente. Replica a fost sarcastică: „Nu-mi pasă. Oricum voi pleca primul”.
Procesul durează câteva minute. Van Hoey începe prin administrarea Dormicon – benzodiazepină, un sedativ puternic. Urmează o doză-șoc de Tiopenal (sau Tiobarb), un anestezic care induce starea de comă. Corpul bărbatului inconștient are un spasm puternic în încercarea de a respira, apoi rămâne nemișcat – în stare „de legumă”. Ultima livrare este Norcuron, un relaxant al musculaturii, care opreste bătăile inimii.
Fetele sale îl plâng, dar se consolează: „Era așa de împăcat, fericit! Suntem norocoși că a putut să plece așa!”.
Van Hoey este convins că actul său este unul medical, din moment ce urmează voința pacientului. Experiența sa în domeniul eutanasiei este mai veche de un deceniu – de dinaintea legalizării procedurii, când a participat la mai multe sinucideri asistate (sinuciderea asistată se diferențiază de eutanasie prin aceea că muribundul își injectează sau înghite substanța letală, sub supraveghere medicală). Pe atunci, se declara moartea prin stop cardiac, iar autoritățile închideau ochii.
Autoritățile închid și acum ochii, când e vorba de depășirea cadrului legal – în 11 ani nu a fost semnalat niciun singur caz de abuz. Poate și pentru că la conducerea comisiei însărcinate cu cercetarea abuzurilor se află un practician al eutanasierii, Wim Distelmans. Acesta este chiar protagonistul unor cazuri care au făcut vâlvă în presa internațională și care ridică mari semne de întrebare referitoare la linia de demarcație, în decizia de acceptare a cererii de eutanasiere, între suferința reală și cea autoindusă, între boala incurabilă și cea tratabilă. Distelmans i-a eutanasiat, în decembrie 2012, pe doi bărbați gemeni surzi în vârstă de 45 de ani, care urma să devină și orbi. Iar la sfârșitul lunii septembrie 2013, l-a eutanasiat pe Nathan (născut Nancy) Verhelst, de 44 de ani; acesta a fost întreaga viață complexat de faptul că s-a născut fetiță (pentru că mama lui își dorise băiat și îl trata cu dispreț fiindcă era fetiță), apoi și-a făcut operație de schimbare a sexului, dar a fost dezamăgit de rezultatul acesteia. Verhelst a avut diagnosticul de „suferință psihologică insuportabilă”, după ce a urmat șase luni de consiliere de specialitate.
Un alt caz extrem de controversat a fost al unei femei de 44 de ani – Ann G. Suferindă de anorexie și depresie severă (cu tentativă de sinucidere în 2007), a fost tratată de medicul psihiatru (sexolog și specialist în anorexie) Walter Vandereycken. În anul 2012, Ann G. l-a acuzat public (la un post de televiziune) pe medicul său că ar fi abuzat-o sexual. Trauma suferită, accentuată de faptul că lui Vandereycken i s-a retras dreptul de a profesa, dar nu și licența, practicând în continuare, a determinat un alt psihiatru să îi aprobe solicitarea de eutanasiere.
Însuși Marc Van Hoey a eutanasiat, în august anul trecut, o femeie în vârstă de numai 34 de ani, numită Eva, care suferea de depresie. E adevărat, o formă severă (cu multiple tentative de sinucidere), pentru care a urmat tratament de specialitate timp de 10 ani, inclusiv cu electroșocuri. Eutanasia Evei a fost unul dintre cazurile portretizate în filmul documentar End Credits.
Prima țară din lume care a legalizat eutanasia umană a fost Olanda, în anul 2002, urmată, la scurt timp (în același an), de Belgia. În Olanda, numărul eutanasierilor s-a dublat, în ultimii zece ani, ajungând la 4.188 în 2012. Este permisă și eutanasierea minorilor, cu vârste de peste 12 ani. Este, de asemenea, legalizată și sinuciderea asistată. Luxemburg a legalizat eutanasia în 2008; solicitanții trebuie să fie majori. Elveția permite sinuciderea asistată fără condiția suferinței cauzată de o maladie incurabilă. Elveția este și singurul stat din lume care permite procedura în cazul străinilor. În Columbia, sinuciderea asistată a fost dezincriminată încă din 1997, dar în 2012 s-au introdus limitări: subiecții trebuie să fie adulți, iar procedura nu este permisă în cazul unor boli degenerative, precum Alzheimer. Patru state americane (Oregon a dat tonul, în 1994, urmat de Washington, Montana și Vermont) permit sinuciderea asistată, cu condiția ca subiectul să fie adult și suferind de o boală aflată în stadiul terminal (cu prognostic de supraviețuire sub șase luni).
Citește și alte articole despre eutanasie:
A FI SAU A NU FILM. Miere amară
Eutanasia durerii – editorial
