Ce fel de om participă, cu aproape același succes, la două concursuri televizate de mare audiență, dar cu profiluri diferite, chiar dacă ambele se bazează pe „enterteinment”? Mărturisesc că urmăresc doar accidental „Românii au talent” și „iUmor”. Prin urmare, e posibil să nu știu eu bine, iar MAGITOT (Marius Drăguș) să nu fie un caz singular. Cert este că o puzderie de magicieni participă la ambele concursuri și foarte puțini ajung în faze avansate. Doar o mână dintre ei au prins finalele. MAGITOT a fost în finală la „Românii au talent”, câștigând premiul de ORIGINALITATE, și în semifinale la „iUmor”, de două ori.

Ce e special la MAGITOT?

Pe scurt, numere de magie foarte reușite, dar prezentate cu umor de calitate. Nu spumos, de multe ori sec, dar își atinge scopul: de a te înveseli, de a te distra. Or, despre asta e vorba în showbiz.

Mai e ceva: continua dorință de a îmbunătăți. Mulți artiști, aș zice majoritatea, ating un anumit nivel, succesul, și se opresc acolo. Marius e continuu ars pe dinăuntru de focul pasiunii pentru ceea ce face. Iar motivația sa este plăcerea publicului. În primul și în al doilea și în al treilea rând, vrea să distreze publicul. Iar asta nu o poți face, la infinit, decât dacă te reinventezi. Iar și iar.

Prin urmare, chiar dacă traseul lui în țară nu se oprește, MAGITOT și-a lansat singur provocarea de a se… internaționaliza. Va încerca să captiveze publicul american, britanic, francez… cu ceea ce acum are succes în țară. Asta e, trebuie să recunoaștem, next level – nivelul următor.

Mai e încă ceva: MAGITOT adoră copiii și copiii îl adoră pe el. E în firea lucrurilor, ai spune, deoarece copiii adoră magia; însă nu e doar asta. De mulți ani de zile, Marius predă la o școală privată din București (Laude-Reut) cursuri de magie și actorie (teatru) pentru elevi din ciclul primar. Copii care sunt de nestăpânit la alte cursuri se transformă sub bagheta didactică a domnului profesor Drăguș. Unul dintre aceștia i-a găsit, în urmă cu opt ani, porecla care i-a devenit emblemă: MAGITOT.

Mai e încă-încă ceva: Marius Drăguș are un suflet mare, care se traduce prin aceea că susține o mulțime de spectacole caritabile. Elevi din cătune de care nu a auzit nimeni, care se bucură dacă primesc de Crăciun o portocală, l-au văzut pe MAGITOT în carne și oase, i-au urmărit spectacolul, au autograful lui. Pentru unii a fost cel mai fericit moment din viață. Iar asta e cea mai elaborată magie din câte există.

Îl știu pe Marius Drăguș de câțiva ani, dar am decis să-i aflu și să-i spun povestea abia când am aflat de spectacolele sale caritabile. Are faimă în urma show-urilor televizate, dar faptul de a le oferi celor mici bucurii, fără a cere nimic în schimb, îl face deosebit în ochii mei. Și, sper, în ochii cititorilor mei.

A vrut să se facă actor

„Când eram copil m-au marcat două numere ale unor magicieni care au venit la școala mea: Școala 128, din spatele poștei Puișor. Eșarfa  care se transformă în baston și nodurile care apar pe sfoară sunt clasice, dar pe mine m-au fascinat atunci, Totuși, magia nu a devenit o preocupare de care să fiu conștient până în anii studenției.

E adevărat, eram mai energic, chiar mă gândesc dacă n-oi fi avut ADHD. Deranjam orele, făceam glume tot timpul. M-am revăzut recent cu un fost coleg din generală, Albu Valentin, care mi-a spus că eu de atunci promiteam să fac ce fac acum. M-a mirat, fiindcă nu mi se părea așa. Dar mi-a reamintit ce poante făceam…

Am vrut să mă fac actor, pentru că nu-mi plăcea ideea de a avea un program fix. Voiam să călătoresc prin lume și să cuceresc fetele. Eram în clasa a X-a și, la sugestia profesoarei de română, m-am dus cu piesa «Nuntă în cer» la Clubul Copiilor. Profesorul Cătălin Mirea mi-a zis că nu poate să o pună în scenă, fiind cu prea multe personaje, vreo 50. Dar m-a reținut la Club. Am început cu un spectacol de dans, la Teatru Masca. Când Cătălin a plecat, l-am urmat la Casa Studenților, unde l-am cunoscut pe Mihai Serghei Todor, care a făcut regie la UNATC. Am continuat și la Clubul Copiilor, unde am jucat în D’ale Carnavalului, făcut de Gică Andrușcă.

M-am pregătit cu actorul Mircea Constantinescu, de la Odeon, și în 2004 am intrat din prima la Facultatea de Teatru, al unsprezecelea din 200 de candidați pe 50 de locuri”.

„Coliziunea” cu Matei Retas

„La UNATC tocmai începuse un curs opțional de magie, al maestrului Matei Retas. Așa l-am cunoscut pe omul căruia îi datorez ce sunt. Avea 75 de ani și făcea magie de 70 de ani. La cinci ani a avut primul său spectacol, în Viena. Avea trei unchi magicieni, l-au luat cu ei și i-au făcut vânt pe scenă. Am o poză cu dumnealui din acea perioadă, pe un cufăr de magie.

În 2004 a început cursurile la facultatea de teatru, iar în 2008 a murit.

Au fost niște ani fantastici. Dacă nu aș fi intrat din primul an la Teatru, probabil că nu ar mai fi fost la fel. Dar parcă s-au aliniat planetele. Întâlnirea cu domnul Retas chiar a fost magică. Am convingerea că tot ce mi s-a întâmplat de atunci trebuia să se întâmple așa, că toate persoanele pe care le-am cunoscut trebuia să le cunosc, că totul a avut un scop. Cineva… Ceva a făcut ca lucrurile să se petreacă așa, să cunosc aceste persoane, să trec prin aceste întâmplări.

Cel puțin 200 de studenți au fost măcar o dată la cursurile opționale de magie ale domnului Retas. La început a fost chiar o selecție. Ne-a arătat schema simplă cu banul care «dispare». Mi se părea că-s cel mai slab. Nu-mi ieșea neam mișcarea! Toți ceilalți reușeau. M-am dus acasă și am exersat ore în șir, până am reușit. Deci, nu am o îndemânare nativă ieșită din comun. Dar am realizat, în timp, că îndemânarea, deși contează, e mai puțin importantă ca distragerea atenției.

În 2008 rămăsesem ultimul student care mai mergea la cursurile de magie. În fiecare sâmbătă, de la 12 la 14. La final de an se ținea un spectacol de magie, pentru ca decanatul să vadă dacă se justifică acele cursuri. În primul an am fost vreo 10 studenți care au participat la spectacol, în fața actorilor Florin Zamfirescu, Valeria Sitaru, Radu Gabriel, Doru Oana, Adrian Pintea, Ludmila Patlanjoglu, Ștefan Velniciuc, cred că și Gelu Colceag, Marius Gîlea…; în anul doi am fost cam tot așa, vreo nouă, iar în anul trei am susținut singur un spectacol de 40 de minute. Ar mai fi trebuit să fie două colege, dar cu trei zile înainte m-au anunțat că nu mai vin și a trebuit să improvizez. Am făcut un număr de magie pe care nu-l știam de la domnul Retas. Aveam trucuri pe care le învățam de la televizor sau de pe internet. Cu unele credeam că îl voi impresiona, că poate nu le știe. Dar le știa pe toate. Totuși, îi făcea plăcere să vadă că mă străduiam. Că rămâne ceva în urma lui. Și rămâne, că pomenesc de dumnealui peste tot unde mă duc.

Doar doi dintre cursanții domnului Retas practicăm acum magia. În ce mă privește, după moartea sa am devenit autodidact. Mă inspir din spectacole de magie, de dans, de comedie, teatru, filme de tot felul. Dar și din jurul meu, în primul rând de la copii”.

Primul salariu de magician nu a fost magic

„Primii bani i-am câștigat prin 2007, de la o firmă care organiza party-uri pentru copii. Primeam 420 de lei pe lună și făceam spectacole în fiecare sâmbătă și duminică. Pe atunci recuzita îmi încăpea într-o geantă. Acum am cel puțin 13 dulapuri. În apartamentul meu parcă e muzeu de magie. Exceptând dormitorul, care e plin cu haine pentru spectacole și de purtat, în rest, celelalte două camere și holul sunt pline cu trucuri, cutii de magie, cărți de joc și cărți de magie. Și tot n-am loc pentru tot ce aș vrea să pun la vedere”.

Copiii, sursă de inspirație

„Îmi place să interacționez cu copiii, fiindcă sunt vii și te provoacă tot timpul. Sunt din ce în ce mai inteligenți. Când am început cursurile la școală, în 2010, la Clubul de Teatru și Magie, am avut la final de an două spectacole de magie și trei de teatru. Erau doar 7 copii și puteam repeta cu fiecare separat mai mult timp. Părinții au fost uimiți de reușitele copiilor, care presupuneau multă îndemânare. Mia Țsur, care acum e în clasa a IX-a, avea șase ani, dar îi dădeai doar patru, fiindcă era foarte mică și abia vorbea. Însă făcea numere de magie cu sfori. Foarte grele! Și părinții nu realizau cum face, deși le repeta în fața lor. Atât de bine îi ieșeau.

Am avut spectacol cu „Amicii”, de Caragiale. Miki și Iacob aveau patru pagini de replici. Unul dintre ei s-a încurcat și a sărit o pagină, celălalt a continuat, dar a avut grijă să reintroducă în dialog pagina lipsă. S-a potrivit perfect, publicul nici nu și-a dat seama.

Acum am 25-30 de copii la cursuri și e prea complicat să mai pregătim spectacole. Dar îi învăț prin jocuri. Cred că jocurile de echipă îi ajută mult mai mult decât învățarea unei piese de teatru. Sunt puține piese pe care le pot pricepe integral. Și-atunci, dacă insiști, învață textul mecanic, părinții sunt fericiți, dar rezultatul e nul. Așa că nu pun nicio presiune pe ei.  Le arăt câte un truc și majoritatea îl învață rapid. Dacă îi pun să-l repete a doua zi, poate că doar 5 din 25-30 reușesc. Dar e ceva care continuă să-i atragă și pe ceilalți la cursuri.

Sunt aspecte considerate banale în munca cu copiii, respectiv deprinderi ușor de asimilat. În realitate, lucrurile stau diferit. De cinci ani merg la Alexandria. O jumătate de an m-am chinuit cu copii de clasa pregătitoare să se ridice de pe scaune și facă un cerc în trei secunde. Abia se ridicau, apoi se împiedicau, se îmbrânceau, nu își respectau locul. În cele din urmă, am reușit. Ce zi măreață a fost aia!”

Tranziția de la spectacole pentru copii, la publicul adult

„Făceam magie doar pentru copii, până când regizorul Gelu Colceag m-a introdus în spectacolul «Țarul Ivan își schimbă meseria», la Teatrul Metropolis. Inițial, domnul Colceag s-a gândit că rolul meu ar fi fost să-l învăț pe Edi, Eduard Cârlan, un actor foarte bun, să facă un număr de magie de 15 minute, în ideea că eram foarte ocupat și n-aș fi putut face eu însumi parte din spectacol. Dar am spus că nu sunt chiar așa de ocupat. Spectacolul s-a ținut vreo cinci ani… Numărul de magie îl susțineam în pauza dintre acte, în foaierul teatrului. Am început cu numere simple de magie, pe urmă am evoluat în momente de actorie. Colaboram cu Edi, făceam multe glume… Publicul era captivat mai mult de asta, decât de magie.

Așa mi-am dezvoltat stilul de acum. Dar nu a fost nimic premeditat. Principiul de căpătâi este ca tot ce fac să îmi placă mie, în primul rând. Și, pe cât posibil, să nu copiez pe alții. E dificil, fiindcă toți ne inspirăm de undeva. Chiar și Charlie Chaplin se inspira. Important e însă ce arăți.

Cum îmi vine o idee bună, mi-o notez. Am fost în februarie în Anglia la o convenție de magie, cu peste 3.000 de participanți. Toate ideile pe care mi le notasem le-am găsit acolo, la alții, transpuse deja în trucuri. Firește, nu exact așa cum le gândisem eu, dar principiul fiind același. Cu toate acestea, reușesc să am stilul meu unic”.

Ritm de lucru infernal

„De luni până joi sunt la școală, iar vineri, sâmbătă și duminică am spectacole. Nu știu dacă anul ăsta am avut patru weekenduri libere. Am spectacol în Ajunul Crăciunului, de Revelion am sigur două, s-ar putea să fie chiar trei.

Anul acesta cred că am depășit 350 de spectacole. Am avut și șapte spectacole într-o singură zi.

Nu știu cât din succesul meu e datorat talentului, dar fapt e că muncesc foarte mult. Încontinuu, de dimineața până seara. Pe de o parte, perfecționez ce știu, pe de alta, caut noutăți. Chiar dacă am o pauză de la activitatea obișnuită, tot la magie și spectacole mi-e gândul. Mai ales lucrul cu copiii mă ține permanent în priză, atent.

Sunt perfecționist, mereu îmi îmbunătățesc momentele. Așa ajung ca un moment de 5 minute să-l lungesc și la 20, fără ca publicul să se plictisească, deși ideea este aceeași”.

Nu a intervenit rutina

„La fiecare spectacol am acea emoție, acea temere că ceva se va întâmpla și n-o să fie bine. Rațional, știu că sunt pregătit, știu că o să fie bine, am curaj. Dar există, mereu, acolo, și semnul de întrebare: Oare vor fi spectatori cărora nu o să le placă deloc ce voi face și mă voi vedea obligat să mă opresc?

Așadar, la fiecare spectacol am trac și mă relaxez doar când publicul rezonează cu felul meu de a face magie. Când râde la glumele mele aberante. Asta e cea mai mare satisfacție, pentru asta fac tot ce fac.

La început, chiar dacă exersam un număr și o jumătate de an, când ajungeam în fața publicului senzația era că nu mai știu nimic și-mi tremurau mâinile”.

Participarea la „Românii au talent” și „iUmor”

„La concursuri nu m-am dus din proprie inițiativă, ci am fost invitat să particip. Mi-a plăcut organizarea. Te vezi cu producătorul, le arăți ce ai pregătit și ei îți spun dacă merge sau nu să te prezinți în fața juriului.

La iUmor m-a recomandat alt magician, Vlad Grigorescu.

Pentru prima apariție am repetat într-un garaj transformat în studio muzical al lui Tomer, un fost elev de la Lauder, care cânta atunci la chitară. Am repetat printre instrumente… era ceva ireal. Tomer și-a chemat familia (părinții, bunica) să vadă ce fac, iar mama lui m-a întrebat, nedumerită: «Cu asta vă duceți?». Deci, semnele nu păreau bune. Dar m-am dus cu glume testate, știam că va fi succes. Cel mai important a fost să fiu serios când fac poantele. Și momentul s-a îmbunătățit. De fapt, eu știu regula din actorie: dacă vrei să fii comic pe scenă, fii serios, lasă publicul să râdă. Și invers, dacă vrei să storci lacrimi, te prezinți vesel. Cu copiii fac mereu așa. La școală vin și îi acuz de diverse chestii, cu o mină gravă. La început, se sperie, unii chiar smiorcăie, dar când se prind că glumesc de fapt, încep să râdă în hohote.

Pentru a doua apariție repetasem foarte mult, dar totul s-a dat peste cap. Chitara era prea tare, Delia a zis „Stop! Stop! Stop!”, iar mie atunci mi s-a șters aproape totul din cap.  Am lucrat din firimituri. E singurul moment la care nici nu m-am mai uitat după aia, mi-e și teamă să-l privesc, să văd ce-a ieșit.

La show-ul «Românii au talent», tracul a durat până când spectatorii au râs. Eu l-am întrebat pe Florin Călinescu dacă mă pot apropia, el a zis da, și-atunci am continuat: «Bine, voi veni mai târziu, dar am vrut să mă asigur că mă pot apropia». Totuși, nu m-am așteptat la o reacție chiar așa de bună. La preselecție am fost într-o duminică, iar în acea zi mai fuseseră șapte magicieni, care fuseseră refuzați, cu toții! Eu eram convins că nu-mi ieșise bine, dar m-am trezit că mă invită să semnez contractul de exclusivitate. M-a ajutat apoi regizorul de emisiune, Adrian Batista, cu câteva sfaturi.

După preselecții, am simțit că voi accede în semifinale și am început să lucrez la momentul pentru acea etapă. Ulterior, am repetat momentul de peste 1.000 de ori. Cu toate acestea, în timpul emisiunii m-am încurcat. Am uitat să fac ceva. Am continuat și am revenit. După ce desfăceam geanta cu bani, trebuia să-i zic lui Andi Moisescu ceva. Era o glumă cu un CD… Îi ceream să se ridice și apoi să se așeze. Îl întrebam «Cum am făcut?». Apoi răspundeam, înainte ca audiența să se dezmeticească: «E o magie de pe Cd-ul ăsta».

De unde încurcătura? În timpul repetițiilor, CD-ul era la îndemână, pe masă. În timpul spectacolului era cumva sub masă… Dar a ieșit bine, nimeni nu și-a dat seama, fiindcă nimeni nu știa când urma poanta respectivă.

Pentru finală am repetat mult mai puțin, fiindcă am avut încredere mai mare că o să fie bine. Am repetat chiar mai puțin și decât pentru preselecții. Participarea la concursuri mi-a crescut încrederea în mine. Acum am faimă, sunt cunoscut, căutat. Dar, am o remarcă tristă legat de asta. Dacă ești necunoscut și faci o glumă proastă, publicul te taxează imediat. Și reacționează greu pozitiv, chiar la cele mai bune poante. În schimb, dacă merg la un eveniment unde lumea mă știe și fac o glumă proastă, mulți vor râde și vor zice «ce glumă bună!». Sunt necunoscuți geniali și oameni cunoscuți și populari, care nu au nicio treabă cu geniul”.

Colecția Retas

Apartamentul MAGITOT de la etajul șapte al unui bloc nou e ca un muzeu de magie. Ar putea fi numit chiar Muzeul Retas, deoarece fotografiile Maestrului sunt peste tot, iar multe dintre obiectele care i-au aparținut sunt acum în vitrinele dulapurilor care ocupă mai toți pereții. Muzeul e păzit (vorba vine) de prietenosul cățel Preș, botezat astfel fiindcă a fost găsit chiar pe preșul fostei locuințe a lui Marius, în urmă cu cinci ani.

„Dacă aș pune trucurile în cutii, aș economisi trei sferturi din spațiu. Dar ideea e să le văd, să am contact vizual permanent, fiindcă altfel uit de ele.

În 2011 am găsit cărți de magie ale domnului Retas… la Roma. Am acasă foarte multe obiecte care i-au aparținut sau sunt despre dumnealui, obiecte obținute după moartea sa, din mai multe colțuri ale lumii.

Am un prieten, Cristian, colecționar. Colecționează tot felul de chestii: jucării, solnițe, cutii de bomboane, obiecte confecționate din muniție de război dezafectată (Trench Art). Are 52 de ani și ne știm de patru ani. Pasiunea pentru colecții o are de la tatăl său, care până acum doi ani, când a murit, strânsese cam 800 de aparate de fotografiat… Cristi merge tot timpul prin târguri de vechituri. Acolo a găsit o mulțime de obiecte care i-au aparținut mentorului meu, domnul Retas. Am dat de Cristi acum patru ani, căutând obiecte ale Maestrului. Am dat de niște fotografii din vremea copilăriei sale. Am sunat la numărul de contact… În ziua următoare, deși avea o lucrare (face și mobilă), Cristi mi-a adus patru cutii cu fotografii ce aparținuseră domnului Retas. Mi-a permis să le scanez. Ce n-am reușit atunci, pe loc, mi-a permis să iau acasă și să restitui ulterior, deși abia ne cunoscuserăm. Ulterior, mi-a dat aproape toate obiectele pentru prețul la care le achiziționase. Așa am rămas prieteni… Când sunt plecat, dacă nu vin ai mei să-l scoată pe Preș, vine el. La una dintre întoarcerile acasă am găsit un dulap. Am patru dulapuri de la el…”.

Când l-am rugat să-mi indice obiectele favorite din colecția lui, Marius mi-a arătat, fără ezitare, două cărți: una de magie, în franceză, care are în introducere un capitol intitulat „Marius”. Și alta, scrisă de Retas: „Scenariu pentru un nou gen de spectacol de mari iluziuni”, datată 1962. „Cele două cărți au făcut parte din arhiva personală a domnului Retas, au fost găsite de Cristian, iar ulterior au ajuns la mine”.

Norocul lui MAGITOT este că în România există doar două magazine pentru magie de care știe. Unul e în Rin Grand Hotel, „Jucărie și magie”, iar altul în Galați, „Iluzionist shop”. Dacă ar fi fost mai multe, probabil era la sapă de lemn. Gândul lui este să vândă ce mai are prin gospodărie, pentru a avea cât mai multe fonduri de investit în februarie, când va participa, din nou, la convenția internațională de magie din Anglia. Își admite dependența: „Am numere de magie pe care le-am cumpărat de ani de zile, dar nu am apucat să le prezint”.

Cum face să nu rămână în pană de idei?

„Cred că sunt ca un burete care nu se umple niciodată, ci absoarbe continuu. Înregistrez mental tot ce văd și aud. La un moment dat, se activează niște circuite care aduc la suprafață idei noi”.

Copiii au nevoie permanent de ajutor

„Am făcut zeci de spectacole caritabile. De ziua mea de naștere am scris pe Facebook că nu vreau cadouri, ci donații pentru a putea face spectacole gratuite. S-au strâns 4.000 de lei, din care am acoperit transportul, masa și dacă a fost cazul cazarea. Apoi, am anunțat în emisiunea lui Măruță și la «Vorbește lumea» ce vreau să fac. Solicitările au început să curgă.

Nu toți înțeleg foarte bine noțiunea de acțiune caritabilă. La un moment dat, am acceptat invitația unei învățătoare din Dolj. Dar apoi m-a sunat cineva din primăria localității respective, rudă cu învățătoarea. Era înainte de alegeri și ar fi vrut să lege cumva evenimentul de campania electorală, să mă plătească. Am refuzat. Totuși, s-au pregătit, au adus sute de copii la spectacol, iar când am ajuns acolo mi-au dat o foaie cu numele primarului, al viceprimarului, directoarei școlii. Din nou, am refuzat să le pronunț, explicând că era un spectacol caritabil. Da, fac aceste spectacole pro-bono cu mare drag, dar mi-e că nu ajută prea mult. Copiii aceia au nevoie permanent de ajutor, cu o floare nu se face primăvară”.

Britain’s got talent, embrace yourself!

„Vreau să fac spectacole pentru străini. Pentru englezi, francezi… Am făcut spectacol în engleză. Stilul îmi permite să am succes și în altă limbă, chiar dacă nu o stăpânesc la perfecție. Pentru public e important să priceapă mesajul, chiar dacă modul în care e transmis nu e perfect. Sunt mulți comedianți care se folosesc de imperfecțiunile lor lingvistice, nu se străduiesc să-și ascundă accentul, ci, dimpotrivă, au grijă să-l evidențieze… Oricum, mă voi pregăti pentru viitor atât de bine, încât să fie și poantele perfecte, chiar dacă e vorba de umor sec. Cred că în doi-trei ani pot ajunge acolo. Anul ăsta am intrat în Liverpool, într-un magazin. Erau niște evantaie la vânzare. În engleză, termenul pentru evantai este «fan». Același cu termenul pentru suporter. Scria «Japanese fans». Eu am întrebat «Do you have Liverpool fans?» (Poate însemna fie: Aveți evantaie cu Liverpool? / Aveți suporteri ai clubului Liverpool?). Răspunsul automat a fost «Nu am». Dar apoi vânzătorul s-a prins și s-a amuzat”.

Comments

comments