Știrea face furori în lumea întreagă: prima mașină realizată din piese Lego și propulsată cu aer, a fost realizată în România și expediată în Australia. Videoclipul cu mașina condusă de cel care a asamblat-o, Raul Oaidă, un tânăr „misterios” de 20 de ani, din Deva, este viral, adunând peste 3 milioane de vizualizări în nicio săptămână, grație intensei mediatizări – în special în mass-media de limbă engleză și prin intermediul rețelelor de socializare.

În știrile care vorbesc despre acest proiect ieșit din comun se spun prea puține despre autor – practic, nimic important, în afara faptului că este un autodidact.

Ajuns vedetă internațională „peste noapte” și asaltat de media occidentală, Raul Oaidă a avut amabilitatea de a ne acorda un amplu interviu, în decursul căruia am aflat lucruri uimitoare.

Raul este singurul copil al unei familii cu venituri modeste. Tatăl este tâmplar și mama menajeră. „Ambii câștigă salariul minim pe economie”, spune el. În pofida acestui neajuns, a putut să-și urmeze instinctele, propulsat de o forță interioară fantastică și de aptitudini inginerești ieșite din comun. Încă din copilărie, Raul a avut jucării foarte puține și prefera să se îmbrace cu haine mai puțin arătoase. „De sărbători -de ziua mea, de Moș Nicolae, Moș Crăciun- primeam bani, pe care îi cheltuiam pe diverse componente pentru motoarele pe care le asamblam singur”. Părinții au încercat să „îi bage mințile în cap”, dar fără succes. Acum, însă, au realizat că încăpățânarea fiului lor dă roade. „Sunt la câteva luni distanță de momentul în care voi ajunge să le răsplătesc suportul și să îi susțin financiar, la rândul meu”, spune Raul.

–          În știrile pe care le citesc despre mașina lego scrie că ești autodidact. Cum vine asta? Nu faci o facultate?

–          Sunt total independent de orice formă de învățământ. Asta mă ajută să învăț ce vreau, cât vreau, când vreau. Am terminat liceul în Deva, dar, sincer să fiu, ce am învățat acolo nu reprezintă nici 0,2% din ceea ce am nevoie să știu. Mă preocupă domeniul aerospațial și cele conexe, dar și tot ce ține de tehnologie și afaceri. Modelul meu este Elon Musk. Până acum am muncit pro-bono, timp de circa cinci ani. Mi-am construit imaginea, am devenit cunoscut în lume, numele meu înseamnă ceva pentru potențiali investitori. De acum, intru în afaceri. Strâng capital pentru propriul startup. Încă nu am idee unde o să dezvolt afacerea – poate fi în România, Australia, Statele Unite… Depinde de finanțatori.

–          Acești finanțatori există sau acum îi cauți?

–          Nu îmi fac griji pentru finanțare. În luna martie a acestui an am participat la o conferință la Phuket, în Thailanda, unde anual se strâng reprezentanți ai celor mai mari corporații globale, precum Ogilvy, Intel, ExxonMobil. Acolo am cunoscut mai mulți potențiali investitori. Pe urmă, mai sunt cei care au finanțat proiectul mașinii Lego și care vor să colaboreze cu noi în continuare. Cheltuielile legate de participarea mea la forumul WPP din Thailanda au fost achitate de partenereul meu din Super Awesome Micro Project, Steve Sammartino. Steve are exact dublul vârstei mele, dar ne înțelegem de minune, este între noi o chimie specială, eu sunt mai mult cu partea tehnică, iar el cu marketingul, dar amândoi suntem preocupați de ambele domenii.

–          Spuneai că ai muncit voluntar cam cinci ani. Ce ai făcut în acest răstimp? Când ai început să îți dezvolți aptitudinile și când a venit primul succes?

–          Eram prin clasa a cincea sau a șasea, când am obținut primele venituri, construind website-uri de jocuri și încasând bani din publicitatea AdSense de la Google – circa 100 de dolari în câteva zile. Pe urmă, m-am apucat de construit motoare cu aburi. Primul motor, pe care l-am realizat când eram încă la gimnaziu, doar cu sculele ce se găsesc în orice gospodărie, funcționa cu aburul de la expresorul de cafea. Motorul a funcționat, dar expresorul s-a stricat, spre nefericirea alor mei. Prin clasa a IX-a sau a X-a, după al șaselea sau al șaptelea motor cu aburi, mi-am zis că e cazul să trec la faza superioară și așa am ajuns să construiesc primul meu motor cu reacție. După aceea, am mai avut un episod în care m-am întors la dragostea dintâi, website-urile, dar am revenit curând la pasiunea pentru motoare. Căutând o finanțare pe care o estimam la circa 10.000 de dolari, pentru un proiect aerospațial, am găsit o persoană din Silicon Valley care făcuse exact așa ceva – finanțase cu 75 de milioane de dolari în domeniu, pe X-Cor Aerospace. Este vorba de Esther Dyson. Am încercat să intru în legătură cu ea, dar nu îi găseam adresa privată de email, iar la mailurile trimise pe adresele oficiale nu primeam răspuns. În descursul căutărilor mele am dat peste Steve, care se știa cu Esther Dyson. L-am rugat să mă pună în legătură cu ea, dar a refuzat, fiind grijuliu cu protejarea vieții private și a informațiilor personale. Totuși, discutând cu el și spunându-i de planurile mele, a devenit din ce în ce mai interesat să colaborăm. În cele din urmă, am reușit să aflu adresa de email a lui Esther Dyson, care mi-a dat un răspuns negativ. În schimb, Steve mi-a virat 1.900 de dolari, pentru a trimite în stratosferă prima rachetă Lego. Pe 28 noiembrie 2011 a fost primul meu contact cu Steve. Pe 1 decembrie, parcă, mi-a virat banii. Pe 31 decembrie 2011 eram într-un sat din Germania, lansând un balon meteo cu Heliu, care a purtat racheta Lego la o altitudine de 35 de kilometri, după care, firesc, s-a spart. La acel moment, balonul avea diametrul de aproximativ nouă metri, față de doi metri la momentul lansării. Întregul experiment a durat mai multe ore și a fost filmat integral în rezoluție HD. Asta a fost o problemă, pentru că nu am avut un calculator suficient de performant, pentru a-l edita. În cele din urmă, după vreo trei luni, l-am editat pe laptopul unei prietene, de la distanță, prin TeamViewer. A fost o experiență agonizantă, fiindcă mergea greu, din pricina calculatorului meu și a conexiunii. Produsul final, însă, a meritat efortul, fiindcă, în scurt timp, a devenit viral, depășind un milion de vizualizări. Asta a făcut să fiu contactat de BBC, pentru un interviu. Noi preconizasem acest succes, pentru că tocmai fuseseră retrase toate rachetele americane pentru misiuni în spațiu; în plus, am folosit piese de Lego la asamblarea rachetei, iar Lego este foarte popular și, prin urmare, un excelent vector de marketing.

–          Ideea mașinii lego a fost a ta sau a lui Steve?

–          A mea. Steve a postat un mesaj pe Twitter și, în doar două săptămâni, am strâns circa 20.000 de dolari, de la circa 40 de finanțatori, prin crowdfunding (un instrument de atragere de fonduri substanțiale, de la mai multe persoane care donează/investesc sume mici –de regulă, între 10 și 1.000 de dolari- pentru diverse proiecte care necesită finanțare și pentru care nu se găsesc resurse tradiționale, cum sunt creditele bancare – n.r.). Aș putea spune că cea mai problematică etapă în acest proiect a fost transferul banilor din Australia, în România. După ce au intrat, în fine, banii, am comandat piesele de Lego de la reprezentanța din Danemarca. Piesele au ajuns la mine în luna august 2012. M-am pus imediat pe treabă și am fost gata la 1 noiembrie 2013. După ce am testat mașina la Deva, am închiriat un avion cargo și am expediat-o în Australia. Doar transportul și taxele aferente ne-au costat mai mult decât suma strânsă inițial. Întregul proiect a costat, finalmente, 125.000 de dolari. Am reușit să strângem diferența tot prin crowdfunding.

–          Dă-mi câteva detalii inedite despre mașina asta a voastră…

–          Este, probabil, cea mai incomodă mașină din istoria umanității. Se poate conduce, dar greu, fiindcă nu are servodirecție. Am încercat să realizez mașina integral din Lego, dar nu a fost posibil, fiindcă nu se susținea încărcătura. Și atunci, roțile, jențiel, rulmenții, șasiul au fost cele folosite, în mod normal, în industria auto. Dar caroseria, motorul, alte componente au fost din piese Lego. În Deva mașina era mai sprintenă, dar, după transport, a cam început să se dezintegreze, pierzându-se din piese, și în Australia, la filmări, am condus-o mai prudent, nedepășind 20-30 de kilometri la oră. Am vrut să atragem, însă, atenția, asupra faptului că există și alte soluții constructive, alte posibilități de transport, neconvenționale și cred că am reușit acest lucru. Motorul mașinii folosește, pentru propulsie, aerul dintr-o butelie în care este comprimat la 300 de atmosfere. Acționezi valva buteliei și mașina se pune în mișcare.

–          Care îți sunt planurile pentru viitorul apropiat?

–          Acum lucrăm la proiect și încă nu îl putem mediatiza. Este ceva în domeniul tehnologiei, gadgeturilor… imprimante 3D, drone, webofthings (interconectarea obiectelor casnice – n.r.)… pe acolo.

–         Ai fost suținut de firme românești, de instituții, oficialități?

–         La un moment dat, m-a contactat cineva de la cabinetul primarului din Deva, a spus că va reveni, dar nu a făcut-o. Am fost sunat și de la Transelectrica, mi s-a promis o sponsorizare, dar am fost rugat să aștept până la aprobarea bugetului. Asta s-a întâmplat anul trecut. Au trecut lunile și când sunam să întreb ce se mai întâmplă primeam același răspuns, cu aprobarea bugetului.  am fost ajutați de Bernardo, o firmă austriacă de mașini-unelte, prezentă în România. După succesul mașinii Lego am început să fiu căutat și de firme românești.

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments