Am rezerve, importante, în legătură cu politicianul Mircea Diaconu. E un act de curaj, poate de nesăbuință, să îți periclitezi o carieră de succes, în orice domeniu, pentru a te angrena în politica românească. Nu îi reproșez lui Mircea Diaconu faptul că a intrat în politică, nu îi reproșez nici formațiunea pe care a ales-o și nici faptul că a rămas în acest partid în anumite momente de abatere de la principiile democratice și ale liberalismului – ai intrat în horă, trebuie să joci, să îți asumi zonele de gri ale politicii, câtă vreme simți că se păstrează direcția cea importantă, că poți atinge ținta supremă, de a reuși să aduci un plus de valoare vieții conaționalilor. Însă nu pot empatiza, din punct de vedere moral, cu niciun om care acceptă să fie asociat cu un individ precum Gigi Becali. Consider că, în momentul în care conducerea PNL a decis să îl susțină pe ciobanul abject pentru funcția de deputat, orice liberal care se respectă ar fi trebuit să ia distanță public – dacă nu să demisioneze din partid, baremi să critice vehement o asemenea abominațiune. Pentru că nu a făcut-o, Mircea Diaconu a căzut mult în ochii mei.

Considerând și abuzul de funcție, comis în calitate de director al Teatrului Nottara, prin angajarea ca regizor a soției sale, Mircea Diaconu nu mai putea fi, pentru mine, un reper în politică. Uman, gestul său este ușor de înțeles și, foarte probabil, majoritatea covârșitoare a românilor empatizează cu el, gândind că și ei, în situația lui Diaconu, ar fi procedat la fel; mai ales că, pentru cunoscători, Diana Lupescu este un regizor cel puțin la fel de bun pe cât a fost un actor apreciat. Însă, România are nevoie de politicieni mai curați decât cetățenii de rând, pentru a putea ieși din marasmul pseudodemocratic în care se zbate de la înlăturarea comunismului. Iar Mircea Diaconu s-a murdărit…

Totuși, nu mi l-am putut scoate de tot din suflet, pentru că, în calitate de fost ministru al Culturii, este unul dintre co-autorii îndreptării unei mari nedreptăți istorice, pe care am semnalat-o în Jurnalul Național: prăduirea Casei Coandă. Astăzi, și grație lui Mircea Diaconu, Casa Coandă este pe cale de a redeveni Muzeul Henri Coandă și nu un imobil oarecare șmenozit de samsari imobiliari. (Și) astfel, în scurtul său mandat de numai câteva săptămâni, Mircea Diaconu a făcut mai mult pentru cultura și istoria românească decât au făcut alți miniștri înaintea lui în 4 ani de mandat plin.

În aceste condiții, aș fi avut de făcut o alegere grea, în cazul în care și Sebastian Bodu ar fi candidat la alegerile europarlamentare ca independent. Ca fost șef al ANAF, Sebastian Bodu este autorul moral al condamnării lui Gigi Becali, ca și a celor implicați în „Dosarul transferurilor” (Gheorghe Copos, Ioan Becali, Victor Becali, Mihai Stoica, Jean Padureanu, Gheorghe Popescu, Gheorghe Netoiu si Cristian Borcea). Este europarlamentar – a fost ales pe listele PDL, dar a demisionat din acest partid și s-a distanțat atât de cei din taberele pro-Băsescu, cât și de foștii colegi care se luptă cu cei dintâi. Însă, după ce a acceptat să intre în PNȚCD (partid condus, actualmente, de sinistrul Aurelian Pavelescu), mi-a făcut misiunea ușoară: oricât l-aș simpatiza, nu mai pot să-i dau votul.

Nu-i voi da votul, cu inima ușoară, nici lui Mircea Diaconu – în cazul în care saga candidaturii sale se va încheia cu bine, iar Curtea de Apel va confirma sentința Tribunalului București, admițând contestația actorului la decizia Biroului Electoral Central de a nu-i valida înscrierea în cursa pentru Parlamentul European. Dincolo de argumentele expuse mai sus, am o problemă cu efectele candidaturii sale asupra partidului care l-a promovat și susținut până de curând. Realitatea este că Mircea Diaconu face jocul PSD candidând și luând din procentele care, altfel, s-ar fi dus către candidații liberali. Este clar că, în aceste condiții, PNL nu-și va putea atinge ținta de 20% fixată de Crin Antonescu, ceea ce va duce la scindarea partidului. Nu mor de grija PNL („fiecare pasăre pe limba ei piere”…), însă mi se pare că ar fi încununarea unui plan care a început în anii 90, cu infiltrarea partidelor istorice cu securiști, urmată de dezintegrarea PNȚCD, potențată de Traian Băsescu.

Una peste alta, însă, nu sunt în situația alegerilor prezindențiale din anul 2000, când mulți s-au dus să îl voteze pe Ion Iliescu, ca să nu iasă Vadim Tudor.

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments