EXCLUSIV. Urare de la cumnata lui Moromete: „Fire-ai al dracu cu bâtă-ta că nu mă omenești cu nimic, stați-ar lelea!”

O istorie reportericească a literaturii române (I)

 

La Siliștea Gumești, se stinge neamul Moromeților. Într-o monografie a localității teleormănene, întinsă pe 13 pagini, datând din 1978, realizată de doi profesori din localitate și postată pe site-ul silisteagumesti.ro, nici măcar nu este amintit numele lui Marin Preda. Sunt pomeniți alți „Marini” și niciun Preda. Pe același site, o galerie foto, din care am selectat și noi câteva imagini, pentru a ilustra acest reportaj. Primul comentariu la galeria de imagini, aparținând lui Florin, zice-așa: „Cenușie zi de toamnă,case dărăpănate, garduri tremurate gata să cadă. Tristă imagine a unei localități, altădată plină de viață, cu oameni harnici, săritori. La gară e pustiu. La fel la dispensar. La școală e poarta închisă și nu se vede nici o activitate, la biserică sunt ușile închise. Singur, monumentul din centru, pare a sta de pază dincolo de trecerea anilor. Doar el vrea să amintească de un sat devenit legendar datorită unuia dintre cei mai importanți scriitori români. Pustiul a cuprins totul, ulițele, casele, sufletele oamenilor”. Oare chiar așa stau lucrurile? Poate acum… Dar iată un alt peisaj, de acum zece ani.

6

 

„În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare: viața se scurgea aici fără conflicte mari”.      

Așa încep „Moromeții”. Am pășit în Siliștea Gumești pe urmele pașilor lui Marin Preda, încercând să vedem ce mai fac moromețenii, câți au supraviețuit în fapt și spirit comunismului și tranziției, cum se descurcă cu „fonciirea” de acum, adică legea 18…

Am descoperit, pe prispa unui nou mileniu, aceeași mentalitate și civilizație țărănească, aceeași șiretenie a disimulării în raport cu autoritățile, aceeași dispoziție și același limbaj colocvial.

Timpul pare că s-a oprit în Poiana lui Iocan și vorbele apăsate de duh ale lui Moromete, Cocoșilă, Dinu Vasilescu și Marmoroșblanc se mai aud acolo, în Siliștea contemporană. Și ulița principală e aceeași.

Doar că… la Siliștea Gumești se stinge neamul Moromeților. M-am nimerit în sat chiar în ziua morții Miței, sora cea mică a lui Marin Preda.

3

„În fața bisericii se află o poiană mare cu pamântul bătătorit, plină de unghii de cal, cuie și belciugării arse. Poiana lui Iocan.

 (…) Cocoșilă se apropie mai mult și duse mâna la pălărie:

– Bună dimineața! spuse el cu demnitate. Ești prost”.

Siliștea Gumești este ultima comună a Teleormanului, spre munte, la granița cu județul Argeș. De la Alexandria, ții șoseaua spre Roșiori până în Balaci. La răspântia din centru, un indicator din tablă ca vai de ea, îndrumă la dreapta. Un bărbat slab, strâns de frig într-un palton cândva negru, cândva de lână, face autostopul.

– Buna dimineața! Vreai să mă iei până la Siliștea? N-am mai fost de trei luni acasă. Vreai?! Ești prost!

– De ce?

– Că abia am ieșit din spital, de la T.B.C.

Mergem fără cuvinte. La intrarea în sat mă roagă sau mai degrabă îmi ordonă să-l las la fierarie.

– Fieraria lui Iocan?

– A murit Iocan. A rămas doar în carte. Uite, în poiana de colo.

 

7

„Moromete stătea pe stănoaga podiștei și se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era acum timpul de ieșit în drum”.

Până la casa lui Marin Preda nu am întâlnit țipenie de om. Chiar în fața casei, pe podișcă, un bărbat între două vârste stătea degeaba.

Îl întreb cu vorbe din roman: „Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmu-ăla?”. Zâmbește agale, răsucind foița și-mi răspunde la fel: „Să ții minte că la noapte o să plouă”. „N-am nicio legatură de sânge cu Moromeții, cu alde Călărașii, cum le spunem noi”, continuă el. „Tudor al lui Vasilescu îmi spune. O cauți pe ga Floarea? Intră repede, că pleacă la moartă. Se duse și Mița azi dimineața, ultima soră a lui Marin. Era mai mare ca Tița”.

 

4

„În sat i se spunea Guica sau ga Maria și nu avea nume bun; se temeau de ea pentru că cunoștea păcatele tuturor și avea limba ascuțită”.

Ga Floarea Călărașu este cumnata scriitorului, văduva lui Achim. Se oțărește în loc de bun venit: „Pe cine vreai să cauți pupa-te-aș? Iar ai venit? Cu mâna goală, hai? Nu puteai să-mi aduci și mie o sticlă de suc de prune, o vodculiță, ceva? Iei parale grele la București pe ce-ți spun eu, fire-ai al dracu cu bâtă-ta și nu mă omenești cu nimic, stați-ar lelea!

Acu că muri Mița sunt ultima care am rămas, așa că să te porți frumos cu mine, Floarea lui Achim Călărașu din Siliștea Gumești. Călărașu, auziși, nu Moromete cum a scris smintitul ăla de Marin! Auliu, lasași poarta deschisă! Închide-o fire-ai al dracu, că-mi fug găinile!”

Suntem în plin epos moromețian. Nu lipsesc ulucile strâmbe, ceaunul de mămăligă, fântâna potolitoare de sete.

Dar… încet, încet, se sting Moromeții. Ilinca a murit în iarna lui ’96. O rog pe ga Floarea să mă ducă la priveghiul Mitei. Se face că nu pricepe. Ies in uliță. Mă aud strigat. O femeie în vârstă, cu flori și lumânări. „Cine ești, pupa-te-aș? Îi fi Alexandru, băiatul ăl mic? Ai venit la Mița, sărăcuța, la moartea ei? Ce ziseși? De la ziar? Uite noroc pe ea, s-o tragi în poză, maică, c-a murit ca un câine”.

 

8

Un glas lung începu să jelească pe undeva pe aproape:

– Ce facuși, Ioane, cui mă lăsași, de ce muriși? Tu mă auzi, acolo unde te-ai dus? Roagă-te la Dumnezeu să mă ia și pe mine”

Casa Miței (Ioana Calărașu) abia mai sta în proptele. Nici gard n-a avut, pâna nu demult, când o familie de olandezi de origine română a făcut o donație pentru urmasii lui Marin Preda. A murit nespovedită, fără lumânare, fără suflet de creștin prin preajmă. Cu ea au dispărut Moromeții de sânge.

Ga Leana Bulbuc se ocupă împreună cu alte vecine de cele trebuincioase înmormântarii: „N-ar fi murit așa, dacă trăia Marin, săracul. Am pus ban la ban să-i luam coșciug, că de restul s-a ’grijit ea mai-nainte”.

Babele adunate la priveghi aprind mucuri de lumânare subțire în cănița de lut. Bocesc înfundat, umezind basmale de culoarea pamântului: „Ce facuși, Mițo, de ce plecași, unde te-ai dus? Auzi, fa, pe acolo tot săracie e, ca la noi? Ia-ne și pe noi, Mițo, nu ne lăsa nevoilor…”

 

marin -preda

Moromete avea uneori obiceiul – semn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage undeva prin gradină și de a vorbi singur”.

Un loc sfânt pentru silișteni este școala cea veche. Aici a învățat elevul Călărașu T. Marin, având parte de un dascăl rupt dintr-un colț de icoană. Icoana învățătorului de țară, mucenic și apostol, dispărut, tipologic vorbind, în zilele noastre. Bătrânul dascăl sau Toderici, în romane, pe numele său adevărat Gheorghe D. Florea, este, la 93 de ani, certificatul de autenticitate al operei lui Marin Preda. Toate scenele și personajele din Moromeții sunt reale, confirmă el: „Moromeții sunt oamenii satului nostru. Unora le-a schimbat numele, dar au existat aievea. La fel și multe situații din carte. Să vă dau un exemplu. Am facut tot efortul, în urma rezultatului excepțional pe care l-a obținut Marin la examenul de la Ciorănești, să-i determin pe părinți să-l dea mai departe la școală. Am stăruit atât eu, cât și preotul Alexandru Popescu. Nu am reușit. Tatăl său, Tudor Călărașu, ne-a răspuns că nu poate să-l lase, datorită situației financiare precare în care se afla familia”.

Își amintește bătrânul dascal: „Când venea în sat, Marin cam avea obiceiul  să se dea jos la răspântie și mergea pe jos prin sat vorbind singur, cu capul în jos. Dădea bună ziua, dar nimeni nu-l observa. I-am atras eu atențiunea de mai multe ori: «Bă, când dai buna ziua, să salți capul mai sus și să strigi tare, să te audă lumea!». «Așa am sa fac!», mi-a zis, și s-a ținut de cuvânt”.

 

5

„- Toata ziua stai la drum și beai tutun și la sfânta biserică nu vreai să mai vii! Ilie, în fundul iadului ai sa ajungi!

– … Și dă-ne noua, Doamne, cât mai multe leturghii și colive… și adu cât mai multe proaste la biserică!”

Clasa în care a învățat Marin al lui Tudor Călărașu găzduiește acum o tulburatoare expoziție memorială. Tulburatoare prin simplitatea ei. Meșterul fotograf Vasile Blendea a surprins Moromeții în imagini de câmpie cețoasă. Nu lipsește nici crezul artistic al scriitorului din banca a doua, rândul din mijloc: „Datorez țăranilor generației tatalui meu, codul moral al existentei lor”.

Gazda primitoare a muzeului ad-hoc „Marin Preda” este profesoara de limba română Eugenia Țâpurică. Trăiește de o viață de om la Siliștea, cunoscând ca nimeni altcineva problemele actuale ale Moromeților: „După 1990 nu s-a schimbat prea mult viața de aici. Oamenii nu o duc prea bine, dar nici rău, descurcându-se prin metoda specifică siliștenilor, disimularea. Pamântul are încă preț, în primul rând sentimental, oamenii nu vor în ruptul capului să vândă din loturi, la fel ca pe vremea lui Marin Preda. S-au certat tată cu fiu și frate cu soră pentru pământ. Și mentalitățile au rămas la fel. Bărbații sporovăiesc în cârciumă și își iau în glumă muierile bisericoase”.

În Câmpia Dunării, Moromeții noului Mileniu au scăpat de fonciire, dar nu și de Legea 18. Problemele mari, care nu pot fi decât ale pământului, le discută la fel ca acum o jumătate de veac, cu același limbaj, inocență, candoare și scânteietoare șiretenie țărănească.

Drumul ne scoate simetric din eposul moromețian trecând, ca și la ducere, pe lângă Poiana lui Iocan. Rămâne în urmă o lume rurală aparte, pentru care apărarea micii gospodarii  tradiționale este unica motivație existențială. Siliștenii se mândresc cu cel care i-a făcut celebri, chiar dacă nu înțeleg de ce domnii de la oraș îi spun cel mai iubit dintre pamânteni.  „Adicătelea cum, domnule, se întreabă Tudor a lui Vasilescu, cum poate fi cineva mai iubit decât altul?!”

Timpul nu mai are răbdare cu oamenii.

3,139 total views, 2 views today

Comments

comments