De ce NU votez

Nu votez și nu voi vota cât timp nu voi considera că există un candidat demn de încrederea mea. Iar acest lucru nu se va întâmpla cât timp actuala clasă politică va fi la Putere.

Dacă m-aș duce să votez, rezultatul, indiferent ce aș face în cabina de vot, ar fi același: aș legitima actuala clasă politică. Toți românii se plâng de clasa politică, însă, când vine vorba de vot, și-l exercită „pentru că așa trebuie”. De ce TREBUIE?!

Revoluția a fost o regie, pentru ca ceaușeștii să fie dați la o parte, iar la butoane să se instaleze cei din eșaloanele doi și trei din Partidul Comunist, cu susținerea nemijlocită a securiștilor, convertiți în „oameni de afaceri”. De 25 de ani, indivizii ăștia joacă aceeași mascaradă politică, schimbând doar rolurile, pozând ba în prieteni, ba în dușmani, ba de stânga, ba de dreapta. Iar cetățenii români sunt amăgiți și se amăgesc cu ideea că aleg „răul cel mai mic”.

De pildă, la tura asta, unii îl vor alege pe Ponta, ca să „scape definitiv de băsism”. Iar alții, îl vor alege pe Johannis, ca să nu fie Ponta. La asta se reduce, în esență, totul: la un vot negativ. Românii se duc la vot fără speranța că ceva se va schimba, în bine, indiferent de rezultat. Se duc „pentru că așa trebuie”. De ce TREBUIE?!

Dacă s-ar face o testare a votanților, este limpede că nici o zecime nu ar avea habar despre programele politice ale candidaților. Nu îi interesează, fiindcă nu cred în ele, fiindcă s-au obișnuit cu promisiunile deșarte. Totuși, ajung, cumva, să creadă cu tărie, că votul lor contează. Că dacă nu votezi, votul „îți e furat”. Că votul e un drept câștigat la Revoluție, un drept pentru care mii de tineri au murit la Revoluție, iar dacă nu îți exerciți acest drept comiți o blasfemie.

Să le iau pe rând.

În ce sens „contează” votul cuiva? În sensul alegerii între doi oameni impuși de sistem, nu de oameni emanați dintr-o competiție de durată, adevărată, bazată pe reale competențe. Ca să fii angajat șef la o multinațională, trebuie să ai un Cv beton și să treci prin multe teste și interviuri. Un candidat la Președinția României e suficient să fie susținut de „ai lui”.

Voturi se fură, de acord. Dar bazinul electoral este de 18 milioane. Niciodată nu se vor duce la vot toți, nici dacă votul ar fi obligatoriu. Prin urmare, potențial de furt oricând, fără a-i socoti pe morții care se scoală din morminte și se duc disciplinați la vot în Halloween-ul românesc, cum zice un banc de sezon.

Votul e un drept. Unii îl văd ca pe o obligație (de asta există inițiative legislative în sensul instituirii unor amenzi pentru cei care nu își exercită DREPTUL de vot), cel puțin morală. De fapt, cei care și-au riscat viețile la Revoluție (iar unii chiar au pierit), au făcut-o pentru că se săturaseră de dictatură și vroiau, între altele, vot liber. Libertatea de a vota sau de a nu vota – ceea ce implică faptul că nu comit o blasfemie dacă aleg să nu votez. Însă, asta nu-i temperează deloc pe apologeții ideii de echivalență între absența de la vot și blasfemie.

Este acum liber votul? Eu văd că votul este extrem de cenzurat, fiindcă oferta este redusă cu strictețe la persoanele care au trăit bine în vremea comunismului și au trăit și mai bine ulterior, ca oameni ai sistemului, beneficiari ai schimbării de conducere politică la vârf, fapt care le-a creat o pârtie pentru propria carieră. Există 14 candidați, însă doar doi contează, restul sunt de umplutură.

Așadar, Ponta sau Johannis.

Ponta plagiatorul, sau Johannis investitorul imobiliar cu bani din meditații ca profesor de fizică.

Ponta, care s-a cocoțat la guvernare acuzându-i pe Emil Boc și MRU că emit prea multe ordonanțe de urgență, după care a emis un număr record de ordonanțe de urgență, inclusiv după ce a avut un Parlament dominat clar de USL (mai apoi USD). Sau Johannis, care a declarat că este bine ca redacțiile de presă și Parlamentul să colcăie de agenți sub acoperire.

Ponta, care a câștigat alegerile parlamentare cu mesajul „nici nu mă mai uit la Traian Băsescu”, pentru ca a doua zi după câștigarea alegerilor să meargă la o întâlnire de taină cu Traian Băsescu, încheind un pact de coabitare. Sau Johannis, care se jură cu nu s-a văzut cu Traian Băsescu de vreo doi ani, deși există imagini care nu lasă loc la dubii – a fost în vizită, recent, la Traian Băsescu.

Dacă trecem peste profilul moral jenant al ambilor candidați și încercăm să fim pragmatici, constatăm că, de fapt, nu prea există diferențe notabile între programele celor doi. Atât că Ponta ar conduce în armonie absolută cu un guvern în fruntea căruia îl va numi, foarte probabil, pe sinistrul Liviu Dragnea, în vreme ce Johannis va fi obligat la un fel de opoziție de fațadă la un guvern pe care îl va conduce, iarăși foarte probabil, Victor Ponta. Altminteri, cu creșterea cheltuielilor pentru înarmare sunt în acord și Ponta și Johannis, iar cei doi n-au exprimat divergențe ireconciliabile în materie de politică externă – domeniul condus, prin excelență, de președinte.

Singura diferențiere reală între Ponta și Johannis este eleganța. Ponta este un bădăran sadea, care nu s-a sfiit să invoce religia contracandidatului, ca nefiind ortodoxă, precum este religia „națională” și nu s-a sfiit să-și asmută precupeața gureșă la atacul josnic în privința capacității reproducătoare a liderului liberal, echivalentă, în mintea dânsei cu ideea de „om normal, bun familist”. Johannis nu a replicat, nu s-a coborât la acest nivel. Dar, din punctul meu de vedere, asta nu este suficient pentru a mă scoate la vot.

581,427 total views, 1 views today

Comments

comments