O istorie reportericească a literaturii române (III)

de Cătălin Bădulescu 

Ne place sau nu, romanul “Descult” a fost cea mai tradusa carte a unui autor român.  Zaharia Stancu spunea ca a facut inconjurul lumii in sandale de aur. Scriere prolecultista, pe linie, este reprezentativa pentru literatura “obsedantului deceniu.” Capitolul “Brazda ingusta si adânca” nelipsit din  programa scolara a ramas celebru prin episodul botnitelor si “profeticele” cuvinte: “Sa nu uiti, Darie!” Doar ca, dupa 1990, noi l-am uitat pe Darie. Pe urmele descultilor in Salcia anului 2000 am incercat sa alegem adevarul de fictiune si sa gasim urmasi, cunoscuti, rubedenii. Un reportaj abrupt, descult de prejudecati si clisee.

„Ne-a facut de râs cu botnițele lui!”

„-Tudoreee… Deschide poarta!

Pe tata il chema Tudor. Dar el rareori se afla acasa”.

Acum, nu se mai afla (a)casa. Si satul iti este greu sa-l nimeresti. Singurul reper pe soseaua de la Rosiori la Turnu este o movila mare de pamânt. Acolo faci la dreapta, treci de Baneasa unde a avut loc, in carte, casapirea arendasului cu fierul de plug, descultii tragându-i pe piept brazda ingusta si adânca. Treci calea ferata, lasi cimitirul pe stânga si intri in Salcia. Este trei dupa-amiaza. Ulitele pustii, casele sprijinite in proptele, noroi clisos, mult, poate prea mult. În rascruce, doi barbati se chinuie sa invârta tutun in foita. Întreb de casa lui Darie.

“Cine, ala cu botnitele? Ne-a facut de râsul tarii. Stiu de la tata lui tata ca boier mai cumsecade ca domnul Mihalache Georgescu al nostru nu se afla in tot judetul. Cum nu i-a fost rusine sa scrie ca le punea oamenilor botnite când culegeau via, plecau oamenii cu cosuri de struguri pe lânga plata in bani, asa traiau descultii. Scrieti dumneavostra adevarul cum vi-l spun eu, Ion Costache din Deleorman. Casa lui? E darâmata demult, colo pe deal dupa calea ferata. E un muzeu in casa lui sor-sa.”

„Dacă nu îmi mai trebuie…”

Dealul unde a fost casa este inconjurat de vii si padure. Padurea nebuna, pesemne… Deleormanul… Dintr-un sant se aud scântece de moarte. Un descult la suflet omoară patru pui de câine cu ciomagul. “Ce faci, neica?” “Pai, daca nu imi mai trebuie…” Un certificat tragic de autenticitate:

” Când fata Griva opt-noua catei, noi ii lasam sa suga o saptamâna pâna fac ochi. Atunci ii ducem pe prispa, le deschidem gurile si ii cautăm. Îi oprim pe cei care sunt negri in cerul gurii. Pe ceilalti ii caram cu sacul dincolo de calea ferata, la santuri, si-i omorâm cu bâtele. Daca nu ne trebuie…”

“Acum nu stiu ce mai este literatura si ce nu in cartile mele. Nu stiu si nici nu mai vreau sa stiu.”

La expozitia memoriala, bustul lui Zaharia Stancu este singur acasa. Noroc ca seamana la chip cu scriitorul, placuta cu numele a cazut demult. Cautam prin vecini. Suntem indrumati la doamna Cornelia Olteanu, muzeografa zic unii, bibliotecara, altii. O intrerupem din muls. “Acusi vin, stati sa iau cheile. Ati venit asa pur si simplu pentru muzeu? Doamne, ce bine, ca la noi vin doar grupuri de elevi din imprejurimi, ii aduce cu clasa. Poftiti. Casa a fost a unei surori, Leana, a murit in 1989, era singura care a mai ramas. Eu sunt si muzeograf si bibliotecara.”

În casa Leanei sunt doua camere si o tinda. Pe pereti fotografii de propaganda cu scriitorul in mijlocul satenilor si citate din opera. Un fotomontaj de un amatorism autentic infatiseaza un tânar descult lipit peste un deal. Dedesupt scrie: “Acum nu stiu ce mai este literatura si ce nu in cartile mele. Nu stiu si nici nu mai vreau sa stiu.”

În camera din stânga, într-o vitrina se afla cartea de munca a lui Zaharia Stancu, buletinul de identitate, un permis pe CFR emis de Camera Deputatilor. “Biroul este cadou de la Mihail Sadoveanu care il avea de la Tudor Vladimirescu.” “Sunteti sigura? “Foarte sigura!” Renunt sa-i zdruncin siguranta cu un mic amanunt. În 1821, când a fost omorât Tudor din Vladimir, Sadoveanu nici nu se nascuse. Biblioteca numara 12.000 de volume, inclusiv traducerea in andaluza a lui “Descult”. Evident, exemplarul este neatins. La loc de cinste, bastonul primit in dar de la scriitorul sovietic Leonid Leonov.

Facem câtiva pasi pe ulita mare. S-au incaltat la picioare, descultii. Când vine vorba de consateanul care i-a facut celebri, parerile sunt controversate. Unii sunt mândri, altii incearca un sentiment acut si taranesc de rusine. Marul discordiei il constituie un fragment din roman:

“Stiti cum arata o botnita? Ca o plasa de sârma care iti acopera gura. Poti rasufla prin botnita. Îti poti muia buzele cu un strop de apa. La nevoie, daca nu mai vrei sa-ti inghiti tot scuipatul, poti sa si scuipi prin botnita, numai ca scuipatul ramâne lipit de plasa de sârma. Trebuie sa-l impingi cu vârful limbii prin plasa si apoi sa-l stergi cu dosul limbii. Oricum, atâta timp cât porti botnita pe obraz n-ai cum sa bagi in gura boaba de strugure.”

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments