Tocmai ce s-a întâmplat aseară, în București: „Manifestanții au rămas la Arcul de Triumf. O parte au intonat rugăciunea Tatăl nostru, iar ceilalți manifestanți i-au huiduit. Apoi au cântat toți, la unison, imnul Deșteaptă-te Române”.

Nu am mai spus o rugăciune din copilărie și nu o voi mai face vreodată. Dar să fluier un om care se roagă n-aș fi în stare nici dacă asta mi-ar aduce viața veșnică. Cât de josnici au putut fi unii dintre tinerii care, culmea, par atât de frumoși în revolta lor antisistemică, în capacitatea lor de mobilizare, de sacrificiu a timpului liber, de subminare a comodității – pentru cauze care sunt de interes public!

E minunat că se mai aude cântat imnul, dar, dincolo de chemarea la deșteptare, pentru starea națiunii mi se pare mai potrivit îndemnul din versurile lui Alecsandri: „Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n țară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ (…)Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere./ Unde-s doi, puterea crește/ Și dușmanul nu sporește!”.

Este multă vreme de când în țara asta nu mai trăiește o națiune decât în sensul formal al cuvântului. Suntem o comunitate de milioane de familii cu interese meschine arareori convergente, de cele mai multe ori divergente, incapabili să înțelegem că singura cale prin care putem depăși marasmul în care ne-am afundat este solidaritatea. Solidaritatea manifestată nu doar prin ralierea la proteste de stradă în numele unei cauze comune, ci și prin responsabilitate socială, respectul pentru comunitate, respectul față de cei din jur – chiar și atunci când nu se află în preajma noastră, când nu ne văd acțiunile.

Chiar excluzând religia, tot ce facem se contabilizează. Dacă fiecare se comportă cum îl taie capul, cum crede că îi este lui mai bine, chiar dacă vede că asta înseamnă că altora le va fi rău din cauza acțiunilor sale, atunci ansamblul nu are cum să funcționeze și, finalmente, fiecăruia îi va fi rău. Invers, dacă fiecare am încerca să ne exercităm libertățile individuale, fără a le încălca pe ale altora, funcționarea optimă a ansamblului ne va aduce tuturor beneficii. E o ecuație atât de simplă, dar pe care majoritatea concetățenilor mei pare că au uitat-o cu desăvârșire, dacă au cunoscut-o vreodată.

Cât de importantă este educația într-un stat se vede acum, când românii poate că au cunoștințe teoretice în varii domenii, dar manifestă o totală ignoranță în privința semnificațiilor profunde ale noțiunii de Societate. Chiar și definiția din Dex a cuvântului „societate” este incompletă, dar să pornim de la ea: „Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați între ei prin anumite raporturi economice”. Așadar, „laolată” și „legați”. Și nu doar prin „raporturi economice”, ci de toate tipurile: culturale, istorice, religioase, sportive etc. Or, „societatea” noastră este opusul acestei definiții: un amalgam de oameni ce trăiesc în același spațiu, dar fug unii de alții, încercând să rupă orice raporturi care nu le aduc beneficii directe, cuantificabile în portofele.

Este ușor de constatat faptul că aproape nu mai există cauză care să ralieze „suport național”, că s-au radicalizat opiniile pro și contra în privința oricărei  teme de interes public. Pare că românii și-au descoperit vocația contrazicerii semenilor. Acesta e rezultatul lipsei de educație civică. În loc să conștientizăm faptul că, în mod natural, suntem diferiți, dar că, în interesul comun, trebuie să ne străduim să aplatizăm diferențele, am luat „pila și șmirgelul” și ne-am pus pe ascuțit cu simț de răspundere. Iar dictonul de bază a devenit „fiecare cu aia a mă-sii!”.

Mă întreb câți realizează, iar dintre cei care înțeleg câtora le pasă că asta este o atitudine îndreptată împotriva propriei spițe? Că, finalmente, nepăsarea față de ceilalți nu îi lovește doar pe ei, ci se întoarce, ca un bumerang, împotriva ta – dacă nu direct, măcar indirect, prin consecințele pe care le suportă și le vor suporta urmașii tăi?

Pentru generațiile adulte e greu de crezut că se mai poate face ceva în sensul schimbării acestei mentalități egoiste, egocentriste, mai ales că ne confruntăm cu un aparat de stat -cel care exercită controlul societății- ai cărui exponenți la vârf sunt chintesența egocentrismului și, prin actele lor, dacă nu prin discurs, încurajează dezbinarea.

Dar, măcar celor ce vin nu ar trebui să le corupem fundamentul existențial.

În școlile noastre Educația Civică ar trebui să se predea la fel de intensiv precum matematica și limba română; să se pună accentul pe cursurile practice de solidaritate și responsabilitate socială, cu cooptarea părinților, iar Educația Civică să fie materie de examen la admiterea în liceu și la Bacalaureat, indiferent de profil!

Dacă decidenții nu realizează că o schimbare radicală a mentalului colectiv se impune, iar pentru asta trebuie acționat în consecință, anarhia va fi inevitabilă într-un orizon de timp nu foarte îndepărtat. Anarhia va însemna prevalența celui mai puternic. Nu știu câți își doresc asta, cu excepția dezaxaților avizi de băi de sânge. Ne așteaptă vremuri și mai grele decât cele pe care le-am trăit în acești ani de criză. Să fie iarăși bine (pe termen scurt și mediu) nu se prea mai poate, fiindcă omenirea pierde bătălia cu resursele. În aceste condiții, vom supraviețui, ca specie, ca populații, doar prin solidaritate.

Facebook

Google

Twitter

Linkedin

Comments

comments