EXCLUSIV. „Satul” Ostrov – cum a ratat Bucureștiul șansa de a avea un ținut de poveste

Odată cu refacerea centrului vechi, au apărut în presa occidentală articole elogioase despre noul „look” al Capitalei României. Nu prea mai sunt povești despre gunoaie, maidanezi agresivi, cerșetori și hoți de buzunare, ci mai ales despre restaurante cochete, unde berea e ieftină și mâncarea delicioasă. Iar reporterii care se aventurează în afara Centrului Vechi mai relatează despre clădiri vechi „fabuloase”, ce alternează cu turnuri de sticlă moderne. Dintr-o dată, parcă, avem o metropolă europeană cosmopolită, al cărei unic reper nu mai este Casa Poporului alias Palatul Parlamentului.

Satul de pescari din cartierul Pantelimon

Foto: Oana Pavelescu

Dar Bucureștiul a ratat șansa de a mai avea un reper turistic important, ce putea deveni chiar mai interesant, pentru mulți potențial turiști, prin comparație cu cea mai mare clădire din Europa și cu Centrul Vechi.

Cei care cunosc cartierul Pantelimon și mai ales zona Pieței Delfin știu, cu siguranță, că acolo a existat un „sat” pescăresc. În spatelei peiței, pe lacul Colentina, e o peninsulă lipită de „continent” printr-un pod, acum modern.

Satul de pescari din cartierul Pantelimon

Foto: Oana Pavelescu

Satul de pescari din cartierul Pantelimon

Foto: Oana Pavelescu

Satul de pescari din cartierul Pantelimon

Foto: Oana Pavelescu

Am trecut acest pod zilele trecute, pe umele lui Cătălin Bădulescu, care, în urmă cu un deceniu, a realizat aici un reportaj minunat, dar care nu a mai văzut „lumina tiparului”. Spre dezamăgirea noastră (o includ aici pe Oana Pavelescu, autorul fotoreportajului aferent), Ostrovul –așa îi spune „satului pescăresc” de acum este fundamental schimbat față de cel din „tabloul” lui Cătălin. Străzile mai poartă nume de specii de pești, dar în Colentina nu mai găsești decât plevușcă. Pescari sunt puțini și preferă să folosească plase, în care se încurcă somoteii, ce domină acum habitatul. E vorba de o specie de somn sud-african, introdus în Lacul Colentina, cu ani în urmă, de indivizi care n-au habar sau nu le pasă de ceea ce înseamnă un lanț trofic. Somoteii sunt pești răpitori, care se hrănesc, preponderent, cu icrele și puietul altor specii. Așa se face că s-au impus rapid, eliminând competiția.

Satul de pescari din cartierul Pantelimon

Foto: Oana Pavelescu

PAVO3180

Foto: Oana Pavelescu

Satul de pescari din cartierul Pantelimon

Foto: Oana Pavelescu

Scoși din afaceri, pescarii din Ostrov au fost nevoiți să se reorienteze. Mulți și-au vândut proprietățile și s-au mutat din zonă. Ostrovul de azi e un amalgam de vile noi și dărăpănături din chirpici, în care oamenii nu fac mare lucru în afară de a locui. Cei cu vile au și mașini „supărate” și toate utilitățile (apă curentă, canalizare, electricitate, gaze), ceilalți parchează hârburi, au doar curent și nelipsita antenă de satelit și se bat cu Primăria Sectorului 2 să nu le desființeze singura cișmea de pe stradă.

Un adevărat „sat” pescăresc în București ar fi fost un pol de atracție și pentru bucureșteni,  mai ales în zilele cu dezlegare la pește…

Așa, ne rămâne doar imaginația, pe care o îmbogățim cu ajutorul reportajului de mai jos…

 

Ostrovul, un sat de pescari în plin București

Bucureștii la început de mileniu. Un oraș cenușiu, prăfuit, dar invadat de reclame luminoase. Un oraș grăbit, care cu greu mai găsește răgaz să-și amintească de vremurile de mult apuse… Un oraș în care istoria este un fenomen pe cale de dispariție.

Și totuși…

În spatele Pieței Delfin se întinde Ostrovul. Un univers cu parfum de început de veac în care viața gravitează în jurul unui singur cuvânt: peștele și a unei singure stări: povestea. Nu poate fi considerat ostrovean acela care nu a auzit de Zdravete, temutul duh al bălții, de baba Rada Mican cea ale cărei descântece aduc spor la undițe și năvoade, sau de salcia lui Terente, cea întreitoare de rod…

O incursiune nostalgică într-o lume primară și pitorească unde timpul pare încremenit printre plase și stuf, chirpici și bărbați cheflii.

Înconjurat din trei părți de apele lacului Fundeni și din a patra de blocuri, Ostrovul pare un tărâm de poveste, spre care nu se poate pătrunde decât pe un pod, odinioară de lemn. Și nu tot timpul. Iarna, când acel pod este plin de gheață, ostrovenii sunt aproape izolați, autoturismele nu mai pot intra. Nici ambulanțele.

Această margine de București, oficial considerată cartier, este, de fapt, un sat de pescari în toată regula. Viețuiesc aici peste șase mii de suflete. Și-au făcut case din chirpici peticite cu lut umed. Se încălzesc la focul prietenos al sobelor cu lemne și își astâmpără setea la cișmelele de pe marginea ulițelor, teoretic străzi, botezate cu nume de pești: Crapului, Știucii, Albișoarei, Carasului…

După 1990, “populația” Ostrovului a mai crescut cu câteva familii, care au preferat să-și vândă sufocantele cutii de chibrituri de la bloc și să se mute aici, în mijlocul unei naturi darnice și prietenoase. Odată cu ele, în sat a pătruns și un strop de civilizație. Vile din beton au răsărit țanțoș printre vechile case ce par acum îngropate în pământ. Cândva, exista și o școală. A fost construită de ostroveni prin muncă patriotică, dar nu a funcționat nici pe timpul lui Ceușescu, prea mult. Lina Ciobanu a deschis în incintă o croitorie.

Noi nu am văzut decât o clădire întunecată cu ferestrele acoperite cu bucăți de tablă. Au făcut din școală … un depozit.

Cu toate acestea se mai aud parcă râsete de copii, tabla înmulțirii bâjbâită de un puști cu pistrui și ochelari sau o poezie spusă peltic de o fetiță cu codițe.

Copiii fac acum naveta până la Morarilor. “Mi-e milă de ăștia micii, că, dacă îi prinde iarna un viscol pe pod, îi aruncă în gârlă. Noroc că îi mai ține ghiozdanul. “ – spune Nea Vasea Zgârbici, la un pahar de vorbă sălcie.

Ostrovenii aveau alimentară, aprozar, dispensar. Au mai rămas doar cârciumile. Ele sunt de bază în sat. Aici, Nea Vasea, mare meșter de setci și de povești ale locului a început să se destăinuiască, stimulat de vinul vechi băut în ulcică nouă.

 

„Povești”… pescărești

“În Ostrov toată lumea dă la pește, de la piciul de cinci ani, la babele căndelărese. Mare noroc am avut de la Dumnezeu cu balta asta. Pentru noi este vaca și pâinea săracului. Bătrânii ne-au lăsat învățătură despre un duh al bălții. Unul Zdravete, care trebuie îmbunat, dacă vrei să ai spor la năvod. Mai cu seamă în prohibiție ne temem de el, mai dihai ca de controalele de la poliție. Zdravete ăsta parcă știe când își depun peștii icrele. S-au înecat mulți încercând să prindă pește atuncea. Ca să izbutim cât de cât, luăm două pâini mari de țară, le golim de miez și le umplem cu rachiu de boască stătută, tare de-ți arde grumazul, dacă nu-l botezi nițeluș. Le dăm drumul pe apă lângă plaurul ăl mare, după ce o cinstim și pe baba Rada, să zică un descântec pe care numai ea îl știe și nu vrea să-l zică la nimeni. A doua zi dimineață ne uităm la apă și dacă e tulbure încercăm iar până se matolește Zdravete. După aia ieșim pe gârlă cu barca sau camera de  tractor.”

Ostrovenii lucrează sau, mai bine zis, au lucrat la Neferal, Antilopa sau Acumulatorul, dar ocupația de bază rămâne comerțul cu pește. Se aliniază frumos de-a lungul Șoselei Fundeni, jos pe asfalt și îmbie trecătorii la pește: “Hai la pește proaspăt! Hai conașule să-ți dau pește, acuși e scos din gârlă!” De când cu chinezii de la Europa și Dorali vânzarea e tare bună, asiaticii mici și gureși fiind mari amatori de prospătură solzoasă.

 

Finii lui Tache Ionescu

Ostrovenii sunt finii lui… Tache Ionescu. Cel puțin așa se jura, cu mâna pe inimă, baba Rada Mican, cea mai vârstnică locuitoare a satului de pescari din București: “Am 94 de ani și aici m-am născut. Ostrovul ăsta, maică, a fost a lui Tache Ionescu și a soției sale, Sultana. Ei i-au lăsat pe părinții mei să se așeze aici, i-au nășit și le-au botezat copiii.”

De atunci satul nu s-a schimbat prea mult. Ulițe înguste și prăfuite, vegheate discret de către o bătrânică cu privirea pierdută undeva în negura timpului.

Copii veseli și guralivi care joacă mingea sau șotron și care se uită un pic nedumeriți atunci când trebuie să se ferească din calea unei mașini ce le-a violat teritoriul. Bărbați matoi ca stare de spirit discută aprins politică, transformând izlazul comunal într-o adevărată “poiană a lui Iocan.” Ori, câte un bătrânel în papuci plimbându-se a lene pe malul gârlei, ca și cum ar fi propria lui casă. Întâlnirea cu apa înconjurătoare se face gradat, ca o trecere. Dispărând casele, peisajul aduce a stepă. După ultimul gard te aștepți să vezi marea, să simți sub tălpi nisipul. Nu este decât un lac.

Se zice că însuși Terente, tătucul hoților, s-a ascuns în Ostrov din calea poterelor când a fugit din Balta Brăilei. Ca semn al trecerii sale și ca mulțumire adusă ostrovenilor , el a sădit o salcie, în apropierea șinei de tren. Poveștie locului spun că petecul de pământ din jurul acelei salcii ar fi vrăjit. Dacă pui ceva răsaduri acolo, rodesc și de trei ori pe an.

Un amurg blând s-a pogorât peste sat. Luminițe vesele și sprințare răsar, una câte una, la ferestrele blocurilor de Dincolo.În Ostrov răsar stelele. Aici mâine va fi o nouă zi de început de veac…

Un sat de pescari în mijlocul Bucureștiului. O ciudățenie a naturii. O binecuvântare pentru oamenii ce trăiesc acolo. În Ostrov natura nu suferă. Ea este respectată! Casele, oamenii, copacii, peștii parcă au grijă unii de alții. Trăiesc împreună, se veselesc împreună, plâng împreună. Urbanizat și exploatat turistic, Ostrovul ar putea deveni un loc de veste și poveste. Până atunci, aici secunda și-a încremenit mersul pe cadranul unui ceas al timpului patriarhal, într-un loc unde nu se întâmplă niciodată nimic, decât matolirea lui Zdravete cu pâine de casă și rachiu contrafăcut.

 

Cătălin Bădulescu  

4,419 total views, 1 views today

Comments

comments