Darul

                              

 

                                                                  Bunicii mele dragi

Porțile orașului erau larg deschise, intrarea fiind blocată de un cordon din soldați cu sulițe în mâini. Printre crenelurile ascuțite, soarele arunca săgeți luminoase risipind orice urmă de umbră, iar aerul se îngroșa sub un val de toropeală. Mai multe căruțe, cărucioare și o gloată de țărani cărând după ei coșuri din nuiele împletite, pline cu legume sau fructe, așteptau în linie pentru a primi dreptul de intrare în oraș. Călătorul avu noroc să întâlnească pe drum un zarzavagiu ce mergea alături de fiul său, la târgul din Codrul Frumos, unde urma să-și vândă marfa din carul ticsit cu legume. Odată ce căpitanul porții își făcu apariția, ținând o condică în mână, gărzile îmbrăcate în jiletci din piele tăbăcită începură să verifice primele căruțe. Rezemat pe saci cu verze, cartofi și morcovi, Călătorul privi curios hărmălaia ce se așternuse în momentul cercetării.

Fără să arunce nici cea mai mică privire, santinelele orașului ghidară spre poartă căruțele negustorilor ce pasau câte o atenție în desaga lor. Cei fără dare de mână sau care nu cunoșteau obiceiul, erau ținuți mai mult și verificați la sânge. Cei mai gălăgioși erau trimiși să mai stea o dată la rând. Cu trecerea timpului, lumea începu să se neliniștească și să discute, exprimându-și indignarea zgomotos.

— Peștii mei se vor usca precum vreascurile, se plângea un pescar, împingându-și, pe lângă coada de țărani nemulțumiți, căruțul plin ochi cu ciortani ce încă se zbăteau.

Una din gărzile unui sergent care îi vorbea prietenește unui negustor bogat, îl văzu și se grăbi spre el.

— Treci înapoi în coadă, neisprăvitule! se răsti soldatul, în timp ce îi aplică pescarului un dos de suliță în stomac.

Omul căzu într-un genunchi, ținând mâna dreaptă acolo unde fusese lovit. După câteva clipe, se agăță de marginea roții și se propti în picioare, mormăind din cauza durerii și înjurând printre dinți, însă făcu cum i se spuse. Odată cu el, ceilalți țărani încetară să se mai plângă.

De îndată ce căruțele din fața lor se strecurară în oraș, zarzavagiul luă hățurile în mâini și lovi ușor calul. Gloaba care mai devreme păștea smocuri de iarbă maronie crescute pe pământul tare și uscat, se puse în mișcare, trăgând cu greu căruța după ea.

— Tu de acolo. Ce ai de vânzare? strigă un sergent gras, arătând cu degetul către sacii plini din căruță.

Barba rară nu îl ajuta să-și ascundă fălcuțele lăsate sau gușa plină de osânză, iar nasul roșu, plin de vinișoare, și duhoarea ce-i ieșea din gură, îl recomandau drept un băutor înrăit.

— Ce să am? spuse grădinarul în timp ce opri calul. Niște varză, cartofi, legume numa’ bune de mâncat. Chiar ieri le-am cules de pe câmp.

— Ești sigur că doar atât ai? întrebă grăsanul atingând cu vârful degetelor punguța de la cingătoare peste care i se revărsa burdihanul. Bănuții clincăneau ușor, precum niște clopoței.

— Să îmi fie cu iertare însă recolta este săracă acuma, seceta a uscat mai bine de jumătate din câmpurile noastre.

— A naibii secetă! D-asta e plină piața de vărzari ca tine care-mi aruncă același pretext de fiecare dată.

Ochii sergentului îl fixară pe Călător.

— Și ăsta cine mai este? Orașul nu duce lipsă de vagabonzi și cerșetori, nu avem nevoie de mai mulți.

— Este un…sătean, spuse încurcat țăranul. Mă ajută la cules și cărat și-și câștigă pâinea cinstit.

— Zău? sergentul își scobi nasul, dând la o parte cu cealaltă mână, gluga ce-i acoperea capul Călătorului.

Pletele castanii ale acestuia îi încadrau fața osoasă cu ochi căprui, pătrunzători, și cu o figură blajină. Pentru o clipă, grăsanul îl cântări din priviri și-și drese glasul, însă înainte să spună ceva fu întrerupt.

— Să nu va fie cu supărare, jupâne, nu am mult, dar poate că mă pot lipsi de câte ceva, spuse zarzavagiul lovind ușor cu palma unul din sacii pe care îi ținea în spate. Asta dacă doriți să primiți.

— Păi de ce nu spui așa, omule? sergentul își scobi iar nasul și frecă mucul uscat printre degete. Flăcăi, săltați sacul.

Un bărbat solid, din grupul celor trei gărzi care îl însoțeau pe grăsan, înhăță fără întârziere sacul plin de cartofi, pe care îl propti pe umăr, și apoi fugi cu el spre grămăjoara de merinde adunată din căruțele țăranilor. Mulțumit de ce primise, sergentul flutură din mână către gărzile de la poartă, în semn să-i lase înăuntru.

— Puteți trece, spuse acesta zâmbind larg, cât să i se vadă niște cioturi cariate. Apoi dădu o palmă peste crupa iepei, punând-o în mișcare.

Dincolo de porțile orașului se înșirau clădiri, mari și mici, din lemn cu lut, șerpuite de străduțe întortocheate, pavate cu pietre, pe unde îți făceai cu greu loc printre oamenii ce mișunau cu diverse treburi. În spatele căruței, Călătorul era zgâlțâit cu fiecare pas al iepei răsunând pe  piatra umflată. Din când în când, un morcov sau un cartof îi mai cădeau în cap, ca apoi să sară pe stradă. Un ștrengar de nici cinci ani se repezi numaidecât, înșfăcând un morcov gras, din care mușcă cu poftă, apoi o zbughi, dispărând în mulțime.

Codrul Frumos se întindea pe o fâșie lată de pământ, mărginită la răsărit de o faleză calcaroasă cu pantă abruptă și colțuroasă, iar la vest de un estuar cu pâlnia largă, presărată cu insule de nisip alb. De pe promontoriul estic, castelul se înălța drept ca o suliță deasupra orașului. Donjonul măreț în formă cilindrică, era flancat de ziduri mohorâte din granit cenușiu, șlefuit de timp și vânt, pe ale căror metereze abia de se întrezăreau santinelele.

Vacarmul din piață se făcea din ce în ce mai auzit, semn că nu mai aveau mult până la destinație. Căruța împovărată înainta anevoios prin mușuroiul de târgari ce dădeau târcoale vânzătorilor cu sârghii pline de vechituri, înșirate de-a lungul străzii. În cele din urmă, trecură printr-o poartă mare, ogivală, încadrată de pereți din cărămidă roșie ce delimitau Cvartala Negustorilor de celelalte părți ale orașului. De o parte și de alta a intrării, paznici sprijiniți în sulițe cercetau din priviri mulțimea.

Dincolo de ziduri, trecură pe lângă tarabe acoperite, unde mățarii își agățau cârnații pentru a îi usca la soare, iar satârele măcelarilor troncăneau pe butucii de lemn, unde tranșau bucățile de carne. Mirosul de pâine caldă ce plutea în aer făcea stomacul să-ți ceară de mâncare atunci când, alături, vânzători ambulanți împingeau cotigi încărcate cu gogoși, turte și pâine. Negustorii intrați înaintea lor își descărcau, lângă căruțe, sacii cu legume și fructe. Unii dintre ei strigau în gura mare, lăudându-și marfa și încercând să atragă atenția trecătorilor:

— Pepeni, hai la pepeni, îi am pe cei mai dulci, veniți să gustați; Mere verzi și mere roșii, avem mere verzi și mere roșii! Ia varza neamule, mai ieftin de atât nici că mai găsești.

— Prr, ho! căruțașul își opri calul și întoarse capul spre Călător.

— Până aici vă pot duce, spuse acesta. Nu am cuvinte să vă mulțumesc pentru ca mi-ați ajutat fiul. Țăranul mângâie părul bălai al flăcăului și îi sărută ochiul drept.

— Sunteți oameni buni, așa că fiți binecuvântați, răspunse tânărul din spatele căruței.

Acesta apucă leuca din partea dreapta și, dintr-o mișcare, sări pe pământul bătătorit, presărat cu pietre. Nu dorea să zăbovească mult, așa că le mulțumi țăranilor pentru călătorie și porni desculț pe străzi. Își croi drum printre șincurile dezordonate, de unde un târgoveț curios s-ar fi dezlipit cu greu de negustorii ce încercau, care mai de care, să bage pe gât chilipiruri nefolositoare unui potențial mușteriu. Alături, doi vânzători se certau pe cumpărători, fiind necesară intervenția gărzilor pentru a-i calma. În altă parte, un brutar burtos striga după niște copii care o luară la sănătoasa imediat ce șterpeliseră câteva tarte.

În timp ce înainta pe străduțele prăfuite, tarabele și prăvăliile se împuținară, arbuștii ornamentali făcură loc unor boschete țepoase și pâlcuri dese de pălămidă; casele din lemn fură înlocuite de cocioabe din chirpici cu acoperiș de paie. Când coti pe una dintre aleile lăturalnice, un grup de bărbați, îmbrăcați în zdrențe ce jucau zaruri, îl priviră cu ochi lacomi. Dacă eram cu haine mai bune, cu siguranță s-ar fi sinchisit să mă dezbrace, gândi Călătorul.

Pe cerul albastru, lipsit de nori, un stol de pescăruși gălăgioși zburau în cerc, iar valurile ce se spărgeau la mal, gâdilau urechea asemeni unui cântec dulce. Orașul se construise de-a lungul portului care, acum, găzduia câteva zeci de cheiuri, unde, în fiecare zi, corăbii din toate colțurile lumii veneau să încarce și să descarce mărfuri rare. În zare, navele de pescuit cu vele galbene împânzeau marea ca niște stele plutitoare pe un cer verzui, în timp ce o galeră pântecoasă se strecura printre ele, acostând la dană.

Pe străduțele sărace de lângă port, o hoardă de copii urlători, fugeau desculți după un ghemotoc mare pe care îl loveau cu piciorul, nepăsându-le de oțăreala babelor ce îi înjurau când alergau pe lângă ele. Undeva mai în spate, pe o ridicătură de nisip, un copil stătea în fund, sprijinindu-și capul pe genunchi. Privind preț de câteva clipe, Călătorul se hotărî să se îndrepte către el. Câteva găini ce scormoneau pământul, zburătăciră printre picioarele lui atunci când trecu prin preajma lor, iar privirile indiscrete ale babelor îl urmăriră la fiecare pas. Băiețelul tremura din tot corpul și plângea înăbușit. În dreptul lui, nisipul era îmbătat de lacrimi.

— Copile drag, îi spuse Călătorul, de ce plângi în loc să te joci alături de ceilalți copii?

Când nu primi răspuns, se așeză lângă el și îi mângâie creștetul, încercând să îl calmeze. Zulufii de păr bălai i se scurgeau printre degete precum mătasea.

— Ia spune-mi, unde sunt părinții tăi? îl întrebă cu o voce caldă.

Băiatul încă tremura, dar își ridică privirea, holbându-se la străinul din fața lui. În ochii mari, căprui, i se adunaseră lacrimi ce se prelingeau peste obrajii îmbujorați. Dintr-o nară îi curgeau muci pe care și trase înapoi, tușind. Cu o voce tremurândă reuși să pronunțe câteva cuvinte:

— S-au…dus… și aa..cum. Copilul părea că se îneacă. Bu…bu…niiiica.

Un val de plâns îl zbuciumă din nou și nu reuși decât să arate cu degetul spre intrarea dintr-o cocioabă aflată lângă ei.

— Ia-mă de mână și hai să mergem împreună la bunica ta ca să vedem ce face, îi spuse acestuia, ștergându-i cu un deget, lacrimile calde, necăzute.

Băiețelul îl privi cu ochi inocenți  și-și scutură capul în semn de refuz.

Atunci voi merge singur, se hotărî Călătorul. Inspiră adânc și se ridică de pe nisipul fierbinte, pășind agale spre bojdeuca indicată de băiat. În semiîntunericul încăperii, găsi o mână de oameni ce vegheau, printre lumânări aprinse, o bătrână aflată în agonie. Toată lumea se opri din șușotit, schimbându-și priviri între ei, însă nici unul nu îndrăzni să i se adreseze străinului ce adăsta în prag. Sunt un necunoscut pentru ei, se așteaptă să le spun eu ceva, se gândi, iar apoi le dădu binețe și intră în casă, așezându-se lângă un bătrân care avea un ochi bolnav. Ceilalți începură să vorbească din nou, ca și cum nimic nu se întâmplase, însă erau cu ochii ațintiți asupra lui. Două babe șușoteau despre cea care zăcea în pat, cum că nu mai apucă asfințitul, iar un bărbat tânăr îi gesticula unei femei grase spunându-i că, fără familie, băiatul de șapte ani va ajunge un pungaș și, cel mai probabil, o să putrezească în temniță sau într-una din spânzurătorile ridicate în fața Marii Basalee a lui Leador.

Acest viitor trist îl făcu pe Călător să se gândească la băiatul cu ochi calzi, înlăcrimați, care îi priviseră pe-ai lui, cerându-i parcă milă. Făcu câțiva pași înspre patul de moarte și privi bătrânica ce avea ochii închiși și mâinile împreunate deasupra pieptului. Gura îi era deschisă, încleștată, și, din când în când, spumă albicioasă îi ieșea pe lângă colțurile gurii. O babă cocoșată se aplecă de pe un scaun așezat la căpătâiul patului, pentru a-i șterge gura cu o cârpă năclăită. Singura dovadă de viață a femeii, era pieptul ce se ridica și se lăsa într-un ritm încet cu o răsuflare grea, ca un gâjâit. Îi fu de ajuns o singură privire, ca apoi îngenuncheze lângă bătrână, unde încercă să îi desfacă palmele strânse.

— Pleacă de-acolo, urlă baba cocoșată. Ce crezi că faci aici?

O mână lipsită de vlagă încerca sa îl tragă de lângă muribundă, însă nici măcar nu clinti brațul străinului.

— Îi ofer acestei femei, darul milei, pentru un suflet curat ce așteaptă afară, răspunse bărbatul în robă, aplecându-se spre femeia din pat ca să îi sărute fruntea. Pe buzele lui calde, pielea bătrânei se simțea rece și lipicioasă. Stătuse acolo, preț de o clipă, iar în momentul în care se ridică, simți o lacrimă fierbinte cum i se prelinge de-a lungul nasului, picurând peste obrazul ei. Picătura se absorbi printre zbârciturile ce îi străbăteau fața.

Cei din încăpere începură să îl tragă de haine și să-l împingă în afara casei. Un bărbat cu chipul mâncat de vărsat îi dădu din plin o palmă peste față. Obrazul îl ardea, iar gustul sărat al sângelui îi inundă gura, dar, chiar și așa, durerea era mică pentru el. Tras de haine și împins de la spate ieși din casă fără să opună rezistență. Toți îl înjurară. Când trecu pragul, bărbatul care îl plesnise mai devreme, îl scuipă între ochi. Străinul se șterse cu mâneca robei, se întoarse și plecă, nebăgând în seamă ocara lor.

— Să nu te mai prindem aici, cerșetor nenorocit! strigă după el, femeia grasă.

Bărbatul se îndreptă către copilașul ce părea prea cufundat în propriile gânduri pentru a sesiza zarva ce se produsese în jurul lui. Când simți că se apropie, băiețelul își ridică privirea din nisipul umed de sub el și se uită spre acesta. În lumina soarelui, lacrimile de pe față îi sclipeau ca niște nestemate.

— De ce mai plângi acum, copil frumos, nu vezi că bunica ta trăiește? îi spuse Călătorul în timp ce se aplecă spre el ca să-i șteargă picăturile de pe obraji.

Din spate, înjurăturile încetară subit. Femeia care mai devreme zăcea în pat, ieșise acum în fața casei, sprijinindu-se de marginea unui perete, spre uimirea tuturor. Părea năucă, de parcă se trezise dintr-un vis adânc.

— Este o minune! exclamă baba cocoșată. Tatăl și-a arătat mila și s-a pogorât printre noi ca să îi dea viața înapoi.

— Ce spui, femeie! o repezi bărbatul ei. Ăla de acolo, cerșetoru’, ăla a înviat-o.

Ceilalți se năpustiră asupra bătrânei ce stătea în prispă, atingând-o și scoțând exclamații admirative și uluitoare.

— Adran. Vocea slăbită a femeii se auzi precum o șoaptă.

Adran, se gândi străinul. Este un nume demn de un rege.

Fața băiatului se schimbă. Un zâmbet vesel îi șterse grimasa de pe buze, iar ochii umezi îi jucau de fericire.

Mulțumit de bucuria oferită, Călătorul își văzu de drum, lăsând în urmă oamenii uluiți. Nici bine nu făcuse câțiva pași, căci simți cum este tras de pulpana robei, iar când se întoarse, băiețelul se ridică pe vârfurile picioarelor și îl strânse în brațe ca pe un dar neprețuit. În acel moment Călătorul zâmbi, știind că dragostea copilului era adevărată…

Adrian Cătălin Răducan (n.1987) este scriitor de literatură fantastică și membru al grupului literar Secția 14. A debutat în anul 2015 cu nuvela dark fantasy „Profețiile din lumânări”,  publicată în antologia „Eroi fără voie” (Ed. Millennium Books).

A absolvit facultatea de Știința și Tehnologia Informației din cadrul Universității Titu Maiorescu în anul 2008. În prezent lucreză la IBM România ocupând postul de administrator SAP Basis.
„Asemeni personajelor din povești care pornesc la drum mânate de viziunile din vise, la fel și eu m-am apucat de scris cu dorința de a-mi urma visul.”

300 total views, 1 views today

Comments

comments