Critica perversiunii pure

Foarte probabil, aș fi lăsat necitită scrisoarea deschisă a scriitorului, filozofului și politologului Andrei Pleșu către actorul Radu Beligan, generată de faptul că ultimul s-a afișat în simpatizant al unui candidat la prezidențiale neagreat de primul. Dar am citit un alt comentariu, al unui jurnalist apreciat din generația mai tânără. Vlad Mixich pune susținerea arătată de Beligan lui Ponta și admonestarea lui Pleșu pentru criticarea lui Beligan, alături de funambulesca intrare în cohorta de prezidențiabili a lui Teodor Meleșcanu, cu cele 400.000 de semnături în favoarea sa obținute „în secret” și alături de voma publică a lui Robert Turcescu; le alătură, așadar, ca cele mai reprobabile fapte din zilele noastre, ce le retează optimismul oamenilor de bine din țara asta.

Asta chiar m-a făcut să resimt acut nevoia de clarificare. Și mie mi-au dat fiori reci involuțiile lui Turcescu și Meleșcanu. Însă, cum să le pui pe același plan cu exprimarea publică a opțiunilor politice de către un actor, fie el decanul de vârstă al actorilor din întreaga lume?

În pofida reacțiilor (prea) dure pe care le-a stârnit, am nădăjduit că voi citi o critică a lui Andrei Pleșu într-o notă afabilă, singura pe care o văd permisibilă față de cel căruia îi este adresată.

Nici vorbă! „Scrisoarea deschisă” este un act de răzbunare. Andrei Pleșu l-a așteptat pe Radu Beligan „la cotitură” încă din 1990, iar acum i-a servit un smeș politic în figură, cu vizibilă satisfacție, în aplauzele publicului anti-Ponta.

Scrisoarea începe cu „Stimate maestre” și cu trei fraze elogioase. După care, urmează un linșaj, o scormonire a trecutului „ceaușist” al lui Radu Beligan, din partea unuia care, recunoaște, a fost el însuși ceaușist, în sensul că i-a scris un memoriu lingușitor lui Ceaușescu, pentru a primi o slujbă. Spre final, când ajunge la „lovitura de grație”, îți dai seama câtă ipocrizie este în afirmația «Din păcate, întregul eșafodaj, cu greu întreținut, al admirației mele s-a fisurat deunăzi, în urma unui „incident” în aparență minor».

Cheia întregului articol este în paragraful anterior: «În 1990, un grup de mari actori ai Teatrului Național (printre care regretatul Gheorghe Dinică) au venit la Ministerul Culturii pentru a cere demisia dumneavoastră. Era, într-adevăr, greu de acceptat ca cineva care, în ianuarie 1989, încă se risipea în lingușeli partinice să rămînă în continuare „șef”. Prin urmare, am răspuns pozitiv solicitării cu pricina. Vă prețuiam încă destul ca să cred că pierderea unei lumești șefii nu vă va afecta. Nu erați „scos” din teatru, nu vi se cerea să renunțați la adevăratul dvs. „rol”: acela de mare actor. Vi se cerea, cu alte cuvinte, să fiți doar mare actor. Din cîte știu, ați primit, totuși, prost „lovitura”. Afecțiunea mea pentru dumneavoastră a continuat să prevaleze însă, cum probabil ați observat de-a lungul celor cîtorva întîlniri pe care le-am avut ulterior».

Așadar, ministrul Pleșu s-a ofticat că directorul Beligan „a primit prost” lovitura pe care i-a aplicat-o, prin destituire, lovitură pe care o pune între ghilimele. De aici i se trage lui Radu Beligan oprobiul public de azi, instigat de marele Pleșu. În sinea lui, Andrei Pleșu i-a făcut fărâme imaginea lui Radu Beligan, încă de atunci, din 1990. Însă, acum, a recompus-o, cu imensă falsitate, pentru a o re-neantiza, în văzul lumii.

Cei mai mulți dintre oamenii geniali sau care excelează într-un domeniu, ajungând astfel în atenția publică, au personalități care stârnesc și simpatii, dar mai ales critici și antipatii, în decursul vieții. Indiferent dacă acești oameni au fost huliți pe drept sau dacă au fost puși la stâlpul infamiei de o mulțime tâmpă, instigată de netrebnici, după moartea lor tendința este de idealizare, criticii rămânând în minoritate.

Critica este în esența naturii umane. Dar, dacă suntem de bună credință și dacă ne raportăm la acest adevăr istoric (expus în paragraful anterior), trebuie să ajungem să ne înfrânăm pornirile defăimătoare la adresa valorilor. Asta nu înseamnă să le așezăm pe socluri imune la orice – altfel, articolul de față n-ar fi existat. Critica obiectivă este unul dintre motoarele evoluției și se impune inclusiv fața de valori, inclusiv față de oamenii valoroși aflați în viață. Însă, folosirea talentului literar și oratoric ca arme de distrugere a valorilor în folosul unor meschine interese personale și politice ține de pură perversiune, nu de critică.

 282,504 total views,  1 views today

Comments

comments