Repetent la accident
Dacă s-ar face un concurs mondial de vânătoare a vinovaților, România ar ieși între primele locuri. Sau între ultimele – depinde de perspectivă.
Căutăm, cu asiduitate, nodul în papură. Iar în acest proces, ignorăm bârna din ochii noștri, arătând spre paiul din ochiul altuia.
Plonjăm în potopuri de critici, cu nonșalanță și chiar cu vehemență consumatoare de energii demne de autocritici constructive.
Oare câți dintre noi nu l-ar vrea arzând în focurile Gheenei, acum, pe șoferul autocarului prăbușit în prăpastia din Muntenegru, găsit vinovat, prin deducție logică, de capete iluminate ale neamului, care și-au dat verdictul pe micile ecrane sau chiar în scris – fiindcă le-ar fi ars corzile vocale, respectiv buricele degetelor, dacă s-ar fi abținut? Până și un jurnalist experimentat și echilibrat, precum Vlad Petreanu, se întreabă, chipurile retoric, „De ce n-a vrut șoferul să moară singur?”.
Oare trebuie să ai o amplă pregătire judiciară pentru a ști că nu e cazul să îți dai cu părerea despre vinovați și responsabilități, în cazul unei tragedii, până ce nu ai toate elementele disponibile? Și chiar și atunci, să o faci cu o rezervă decentă, pentru că întotdeauna există elemente care le scapă investigatorilor?
Sigur că, văzând unele dintre mărturiile supraviețuitorilor, se conturează o puternică suspiciune. Dar, dacă această suspiciune este infirmată, până la urmă, ce te faci? Dacă, să zicem, autopsia va scoate la iveală faptul că omul a făcut un atac de cord și a pierdut, din această cauză, controlul volanului? Dacă s-ar întâmpla astfel, câți dintre cei care au ridicat piatra împotriva șoferului se vor duce să le ceară scuzele de rigoare rudelor supraviețuitoare? Vă spun eu: niciunul. Pentru că atunci șoferul ar fi înfierat (chiar și post-mortem) că n-ar avea analizele medicale „la zi”, chiar dacă s-ar descoperi, că, de fapt, era în regulă (se va asuma că a dat șpagă la medici…).
Se merge mai departe și sunt puși la zid șoferii de autocare, în general. Se dau exemple, cu șoferi străini de autocare, versus de-ai noștri și se trage concluzia, indubitabilă, că românii și-o cam caută pe șosele.
Nu sar în apărarea nimănui; e posibil ca, procentual, numărul șoferilor români iresponsabili să fie mai mare decât media europeană. Deși, dacă adăugăm în analiză starea drumurilor din România, atunci când judecăm numărul accidentelor rutiere, procentul în cauză s-ar putea să nu fie deloc spectaculos. Spun asta, trăind în București, unde zilnic se desfășoară raliuri ad-hoc și se dă o bătălie crâncenă pentru fiecare centimetru de carosabil.
Tot adevărat este că, în ultimele două decenii s-au produs cam multe grozăvii pe șosele. Presa a titrat „Microbuzele morții”, după o succesiune de accidente în care au fost implicate aceste vehicule la care românii au apelat în disperare de cauză (în absența trenurilor sau fiindcă biletele de tren sunt prea scumpe).
Dar, e frustrant că se folosesc (doar) aceste prilejuri pentru a se trasa diverse sarcini firmelor transportatoare „criminale”. Sigur că da, de multe ori există o neglijență criminală: nu se face o verificare tehnică la timp, șoferii sunt „călăriți” cu rute și sarcini de drum infernale, cu ținte de transport greu de atins etc., forțându-se la maximum răbdarea sorții. Sigur că da, de s-ar face controale mai des și mai amănunțit, s-ar putea salva vieți. Și, sigur că da, orice accident are o cauză obiectivă, imputabilă cuiva. Dar, câți dintre șoferii cu o vechime de peste 10 ani la volan, profesioniști sau amatori, nu s-au confruntat măcar cu o situație periculoasă în cariera lor la volan? O situație periculoasă în care au intrat poate din vina lor sau poate a altora, dar din care au ieșit nu neapărat grație calităților de șofer și prudenței, cât datorită șansei?
Putem cere și obține din partea guvernanților, după asemenea tragedii, normative care să prevadă că la volanul vehiculelor, cel puțin al celor de transport în comun, se vor urca doar șoferi perfect sănătoși, din toate punctele de vedere. Examenul psihiatric riguros pentru șoferii profesioniști este o cerință logică. Dar tot logic ar fi să cerem examen psihiatric periodic pentru muncitorii din fabricile de autoturisme și de subansamble. Un amic a ajuns în șanț cu o mașină nouă, abia luată din fabrică, pentru că îi cedaseră frânele. Doar o minune a făcut să nu existe victime. Unui alt cunoscut i-a luat mașina foc, având doar câteva zeci de kilometri la bord. Iar exemplele astea le dau exclusiv din cercul meu. Fiecare avem, probabil, ce povesti la capitolul ăsta.
Repet: nu fac pe „avocatul diavolului”. Dar, atrag atenția că fațetele unei tragedii ca aceea din Muntenegru sunt multiple. De cele mai multe ori, responsabilitatea este colectivă și extrem de greu de identificat și cuantificat. Cei care se hazardează în a trage linia sub șoferul „criminal” sunt repetenți la accident.