EXCLUSIV. Nici micii și berea din Lehliu nu mai sunt ce au fost odată, pe vremea Tanței și a lui Costel

This post is also available in: Engleză

Orașul Lehliu a devenit celebru datorită harului scriitoricesc al lui Ion Băieșu. Un serial de televiziune de mare succes, „Tanța și Costel”, își are obârșia aici*, pe peronul gării de Bărăgan ciulinos. Actorii Coca Andronescu și Octavian Cotescu au reușit să interpreteze memorabil simpaticele

personaje.

Cuplul Tanța și Costel reprezintă întruparea perfectă a soților blazați și cumsecade, a căror viață a eșuat în formalisme, tabieturi și conveniențe.

Pe el nu-l poți scoate din automatismele cotidiene, singurele bucurii și plăceri ale vieții reducându-se la o partidă de table sau o „escapadă” pe stadion la meciurile echipei preferate. Pe ea nu o interesează altceva decât rețetele culinare, bârfa din scara blocului și întrebarea zilnic-obsesivă: „Ce mai gătesc azi?”

„Îți mai aduci aminte, Tanțo”?

Ce loc putea fi mai bine ales pentru întâlnirea unor asemenea oameni, decât o modestă gară de provincie? Pe peronul din Lehliu cei doi servesc câțiva mici și o halbă cu bere, discutând, banal și agramat, despre viață. Se îndrăgostesc la prima vedere, stabilesc în detaliu data și meniul nunții și prind ultimul tren –dintre cele adevărate, cu locomotive și vagoane- spre București. Pe cel existențial îl vor pierde pentru totdeauna.

Aniversările cuminți ale căsătoriei lor vor începe, invariabil, cu fraza: „Îți mai aduci, tu, aminte, Tanțo, cum ne-am cunoscut noi, în gară la Lehliu?”.

Cum mai arată, astăzi, celebra gară, ce se mai știe în urbe de Tanța și Costel și, nu în ultimul rând, cum este viața pe un peron de provincie?

 

Un minut

Atât stă trenul în gara Lehliu. Abia ai timp să urci sau să cobori geamantanele, sacoșele, canistrele. Trenul lasă în urmă un peron cenușiu și însingurat. Cele șase linii de cale ferată sufera de paralelism de provincie. Nimic nu le deranjează, nimic nu le animă. Niciun om nu le traversează la întamplare, riscând să fie surprins de vreun tren – a cărui trecere, ați înțeles, reprezintă un eveniment. În partea cealaltă e câmp cât vezi cu ochii, la ce să mai traversezi?

Când am ajuns, era ora 13.00. Pe băncile roase de ploi picoteau pe peron patru oameni: trei bărbați, o femeie și un puști înalt cât piciorul mesei. Patru oameni și un sfert așteaptă răbdător și plat.

I-am privit cam zece minute, timp în care nu s-au uitat, măcar odată, la ceas. Intrigat, am cercetat mersul trenurilor. Primul tren sosea în Lehliu la 15.36, un accelerat de la Constanța. Mai era o oră și jumătate pâna atunci. De ce or fi venit oamenii aceștia atât de devreme?

Parca trăiam, aievea, o nuvelă a lui Rebreanu, cu niște țărani care, de teamă să nu piardă trenul, au mers la gară cu cinci ore înainte. Și tot l-au pierdut, îmbrânciți de pe scară, de călătorii întârziați.

Nu am intrat în vorbă imediat cu deloc grăbiții mei tovarăși de peron. M-am molipsit de calmul de Lehliu și am cercetat pe îndelete gara și împrejurimile. Clădirea înaltă contrastează vehement cu căsuțele joase din vecinătate. Pare o replică utilitară la silozul care se vede peste șine, departe, în câmp.

Din interior gara arată mai bine, decât de afară, din drum. Este atât de ascunsă privirii, încât cu greu o poți găsi, dacă nu ești de-al locului. Tencuiala jupuită, geamurile sparte și gunoaiele rău mirositoare întregesc în tușe groase schița gării. De pe pereți pot fi citite, afișate pe geamurile biroului de mișcare, reguli CFR cu specific local: câte animale ai voie sa iei cu trenul – câini de vânătoare, numai doi -, pentru care plătești bilet și pentru care nu.

În opoziție cu imaginea dezolantă a gării, peste drum se află doua terase cochete, cu nume hazlii: „La motanul SRL” sau „Pur și simplu – biliard, pizza, băuturi răcoritoare și spirtoase”.

Revin pe peron, mânat de o nevoie urgentă și fiziologică. Renunț la serviciile W.C.-ului gării, veșnic ocupat de o colonie impresionantă de gândaci și răspândind o miasmă ce l-ar putea îmbolnăvi de hepatită și pe un urolog.

 

„La Casa de cultură organizam spectacole rar, după buget”

Primarul din Lehliu este mândru de personajele literare care i-au făcut urbea celebră. „Nimeni nu știa de Lehliu până la serialul lui Ion Băieșu. Scriitorul a fost cu siguranță aici, pentru că prea a reținut bine amănunte specifice cum ar fi: alimentara cu autoservire, micii și berea de pe peron. Dacă, printr-o minune, părintele nostru literar m-ar putea asculta, i-aș spune că acum e sărăcie mare la Lehliu, iar micii sunt mult mai proști, la fel și berea. Am încercat să păstrăm tradiția cultural-umoristică din Lehliu, cât am putut. Opt din nouă oameni din oraș stiu cine au fost Tanța și Costel. La Casa de cultură organizam spectacole rar, după buget. Noroc cu ansamblurile folclorice din Bulgaria și Turcia, care ne vizitează încă. Altfel, am fi morți. Acum vrem sa punem o placă memorială pe peronul gării: «Aici s-au cunoscut Tanța și Costel». Măcar atât să putem face și noi, pentru că nu avem altceva cu ce sa ne mândrim”, spune edilul, Iulian Iacomi.

 

„Tanța și Costel? N-am auzit, maică, dacă-mi zici din ce sat și ai cui sunt, poate oi ști”

Femeia cu țâncul nu intră, am aflat, între cei nouă din zece localnici ai primarului, care știu de personajele lui Băieșu. Nu numără mai mult de patruzeci de ani. Atâția are, îmi arată buletinul, vazându-mă neîncrezator. Grijile, munca și suferința o fac să pară trecută de șaizeci. „Ma cheamnă Stroe Maria, maică, sau domnișorule, că mi-s femeie de la țară și nu știu cum să îți spun. Mi-s din Valea Argovei, de pamânt, aci, aproape de Lehliu. Mă duc la București cu Neluțu, băiatul cel mic. Se vede lucru că Dumnezeu a zis că n-am necazuri destule cu cinci copii și bărbatul bețiv și șomer. Ăsta mic trebuie să se opereze de inimă, au zis doctorii că are nu știu ce carne crescută acolo și, daca mai întârziem mult, nu mai pot face nimic. Am auzit ca se dă doua-trei sute de dolari pentru așa o operație, dar de unde păcatele să le iau? Avem pamânt, are omul meu tractor și mai lucrează la oameni, am vândut și vițica, dar mai mult de o sută n-am reușit să adun. Am luat o gâscă, ouă, brânza, o damigeană de tulburel, poate dă Dumnezeu și mă descurc. Am venit mai devreme la gară, că eu nu sunt umblată cu trenul și mai bine să aștept eu, că trenul nu stă dupa mine. Tanța și Costel? N-am auzit, maică, dacă-mi zici din ce sat și ai cui sunt, poate oi ști”.

Îi urez noroc Mariei, îmi  mulțumește de vorba bună și îmi intinde o bocceluță cu nuci. Nu vreau să le iau, dar îmi spune că dacă nu primesc ceva de la ea, s-o pomenesc când oi mânca, norocul pe care i l-am dat se va întoarce împotriva ei, că n-a știut să omenească un străin care i-a urat de bine la necaz.

 

O jumătate de porc pentru un loc în camin

Din cei trei bărbați de la început au mai rămas pe peron doar doi. Și ei merg la București și tot cu necazuri, adică cu „sâcâieli”, cum spune unul dintre ei.  „Stan Dumitru îmi zice și sunt din Lehliu-sat. Am fata la facultate la București, a ținut alde mă-sa să o facă economistă, că la coada sapei sughița. Acum, are dreptate și femeia, că daca nouă ne cresc ciulinii în talpă, baremi copilul să o ducp mai bine. Atâta că mă omoară cu sâcâieli! Mă sâcâie cu banii, nene, ce nu înțelegi?! Când a intrat la cămin, m-a sâcâit de o juma’ de porc, darul la ăla de dădea locurile. La fiecare două săptămâni mă sâcâie de mâncare și de bani, că la cantină din varză și cartofi nu-i scoate. Acum sunt sâcâit rau de tot. Ne-a trimis vorbă să-i aducem bani de cizme, că a venit iarna și îi e rușine să umble tot cu alea de anul trecut. Știu că e iarnă, dar banii vin tot din cer ca zăpada ? Pe grâu nici nu ne-am scos cât am băgat în pamânt să-l arăm, semănăm și așa mai departe. La țară muncești ca prostul, să nu zică lumea că stai, și câștigi – sufletul. Uite, acum i-l duc la București pe nași-său, să-l mai sâcâie și pe el de bani, că eu m-am săturat”.

 

Epilog

Nici Tanta, nici Costel, nici părintele lor literar nu mai există astăzi. Gara Lehliu mai există încă. Oraș și gară au devenit ceea ce erau înainte ca harul unui scriitor să le înobileze, un loc unde nu se întâmplă niciodată nimic și se întâmplă totul, deopotrivă. Oameni cu necazurile lor tipice de provinciali trăiesc banal și liniar, ca reîncarnări perfecte ale celor doua personaje de ficțiune.

 

* De fapt, Ion Băieșu a plasat întâlnirea dintre Tanța și Costel în gara din Medgidia, iar a doua zi scena s-a mutat la Lehliu, în casa Tanței. Dar autorul nu s-a mai împiedicat în amănunte 🙂 (n.r.)

Loading

Comments

comments