EUTANASIA DURERII 50.000 de români mor, anual, în chinuri, răpuși de boli incurabile. Ce facem pentru ei?

This post is also available in: Engleză

Foto: hospice.ro

Foto: hospice.ro

Foto: hospice.ro

Foto: hospice.ro

hospice 3

Foto: hospice.ro

hospice 4

Foto: hospice.ro

Cine nu știe leit-motivul anunțurilor mortuare – „decedat după o lungă și grea suferință”? Nu te surprinde să îl vezi în orice necrolog al unei persoane sucombate înaintea vârstei care reprezintă speranța medie de viață (spre 70 de ani).

Aproximativ 50.000 de români mor, în fiecare an, din cauza unor boli incurabile. Este dramatic. Însă și mai dramatic este faptul că aproape toți suferă groaznic de la declanșarea bolii și până la final. Este chiar tragic că ne-am obișnuit să credem, să fim convinși chiar, că majoritatea bolilor incurabile presupun multă și inevitabilă suferință, când, de fapt, lucrurile nu stau deloc așa.

Ne-am obișnuit să privim bătălia cu cancerul, de pildă, ca pe un purgatoriu. Bolnavul se zvârcolește în chinuri, fiind dezumanizat de durerea fizică, iar rudele și cei apropiați sunt devastați de durere emoțională și psihică.

În alte țări, civilizate, pe lângă progresele înregistrate de medicină, traduse în creșterea procentului persoanelor care supraviețuiesc bolilor „incurabile”, bolnavii pentru care, într-adevăr, nu se mai poate face „nimic”, nu sunt lăsați de izbeliște. Niciodată tranziția spre sfârșitul inevitabil nu poate fi plăcută, dar este cu totul altceva când „condamnatul” se mai poate bucura, efectiv, de ultimele luni, săptămâni, zile…

În România, nici 5 procente din populație nu știe de medicina paliativă, de serviciile de tip hospice, care îi ajută pe bolnavii incurabili și pe familiile acestora în bătălia cu boala, cu efectele acesteia. Și da, faptul că doar cinci procente știu de medicina paliativă se traduce în aceea că tot aproximativ cinci procente dintre incurabili beneficiază de acest ajutor. Ceilalți, sunt pe cont propriu. Dacă familiile își permit, au parte de medicația necesară ușurării suferinței. Dacă nu, îndură „cu stoicism”.

De fapt, medicația este doar o parte a ajutorului necesar în asemenea situații. S-ar impune consilierea psihologică și spirituală (pentru cei credincioși sau deschiși unei revelații sufletești). Cum poate trece, altfel, un părinte, peste moartea propriului copil? Sau cum poate muri un părinte care lasă în urmă un copil mic?

Faptul că trăim într-un asemenea primitivism își pune amprenta, decisiv, asupra felului nostru de a fi. Nu este de mirare că, pe străzile din România, numărul persoanelor încruntate, cu mersul aplecat, este net superior celor din țările occidentale. Pe lângă grijile materiale de zi cu zi, avem fiecare, în familie, în familia extinsă sau cel puțin printre apropiați, o persoană torturată de durerile unei boli incurabile sau care s-a stins „după o lungă și grea suferință”.

Cu atâta suferință în jur, nu putem să ne ducem existența mai departe fără a ne imuniza la durerea celor din jur. Dar nu putem face asta, nu putem să ne ascundem în cochilia noastră, să devenim autiști, spunându-ne că dacă nu știm de ea, suferința altora nu există, fără a ne dezumaniza.

Ce (altceva) putem face?

Putem să confruntăm problema și să îi imităm pe cei care fac CEVA.

Este păcat că în România nu există o dezbatere aprinsă pe subiectul eutanasiei și al sinuciderii asistate. Fiindcă, cei care se pronunță împotriva acestor forme de terminare a suferinței (și sunt foarte mulți, majoritari, de vreme ce populația României este majoritar ortodoxă, iar religia creștină consideră suicidul, din orice motiv, un păcat fundamental) ar trebui să fie obligați să contribuie, într-o formă sau alta- la eforturile celor implicați în medicina paliativă.

Nu cred că se va întâmpla, vreodată, așa ceva – ca ajutorul dat incurabililor și familiilor acestora să devină obligație cetățenească. Cred, însă, că se poate începe prin intensificarea campaniilor de donații pentru organizațiile de tip hospice și se poate ajunge până acolo încât Ministerul Sănătății să fie obligat, prin lege, să aloce din bugetul său anual un procent generos pentru medicina paliativă.

Select News începe o campanie de promovare a medicinei paliative cu motto-ul pe care îl găsiți în titlul articolului de față și pe care îl veți regăsi în titlurile unor reportaje și interviuri emoționante, realizate cu sprijinul Hospice Casa Speranței, principala organizație umanitară care asigură servicii de medicină paliativă în România, încă din anul 1992. Veți afla povești de viață uimitoare și, dacă nu sunteți deciși cui trebuie să dați acel 2% din impozitul anual pe venit, vă vom oferi câteva motive solide să direcționați măcar acei bani (la care oricum nu aveți acces direct, deci nu se cheamă că îi dați din „buzunar”) către… eutanasia durerii.

Pentru început, vă invit să lecturați ultimul raport de activitate al Hospice Casa Speranței, ca să vă faceți o idee mai bună despre ceea ce poate că unii ați aflat abia acum că există.

Vă mai ofer introducerea unuia dintre viitoarele articole – o scurtă prezentare a lui Cristian, unul dintre eroii Hospice, așa cum mi-a fost pusă la dispoziție de Daniel Bujorean, PR-ul Hospice: „Cristi este un tânăr pacient hospice cu o viata extrem de grea, a trecut prin multe suferinte si desi are un diagnostic devastator (fibroza chistica) cele mai mari incercari din viata lui nu au fost de natura medicala: mama ucisa, bunica care il ingrijea a murit, a ramas singur, insa nu a renuntat. Vorbeste cu optimism si se gandeste cu entuziasm la viitor. Este pasionat de fotografie si face voluntariat la fundatia care il ingrijeste. In primavara pregateste o expozitie de fotografie prin care el incearca sa stranga fonduri pentru HOSPICE”.

Și un scurt interviu cu pacientul Hospice Marius, realizat, cu opt luni în urmă, de balerina Alina Cojocaru.

1,742 total views, 1 views today

Comments

comments