REPORTAJ SELECT NEWS. De la Humulești la Țicău. Pe urmele lui „Popa Smântână”

O istorie reportericească a literaturii române (II)

de Cătălin Bădulescu

Nu știm alții cum sunt, dar, în anul 2013 de la nașterea Mântuitorului,  puțin păsători la primirea României în NATO și UE, raportul leu-euro sau leu-dolar, răzeșii lui Creangă au rămas aceiași. La Humulești, Broșteni, Pipirig sau în mahalaua Țicăului se trăiește într-un timp aparte, mitic. Bine, nu tocmai mitic. Rudele de sânge ale „bădiței” s-au stins acum patru ani. Au rămas, în schimb, Gerilă, Flămânzilă, Dănilă Prepeleac, Moș Nechifor Coțcariul, Stan Pățitul și alții ca ei, oameni trăitori la apa Ozanei, nemuriți în „Povești, povestiri, amintiri”. Și-au păstrat intact modul de viață arhaic și limbajul colorat, pitoresc până în măduva silabei, pigmentat din belșug cu „vorba ceea”, și „nu vă fie lucru de șagă”.

 

„Cum cine-i? Ionică al nostru, da’ s-a subțiat de la ploaie”

 

„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii”.

 

casa-memoriala-ion-creanga humulestiȘoseaua de la Piatra la Târgu Neamț șerpuiește moldovenesc printre coline.În Oslobeni apar primele care cu boi și roți de lemn. Liniște mângâiată de bucium, spartă de talăngi, liniște ațipită de tihnă.

Un indicator banal din tablă vopsită: „Humuleștii Noi”. Oprim lângă biserică. În curte, un bust al lui Creangă îi dezvăluie o siluetă de propagandă. Dacă ar fi fost așa slab la cincizeci de ani, „bădița” ar fi apucat suta.

La crâșma de peste drum, doi bărbați în putere beau aldămașul bucuroși de vânzare bună. Îi întreb a cui este statuia. „Cum a cui? A lui Ionică al nostru. De ce e așa slab? I-auzi vorbă! Păi, la cât a stat în ploaie…”

Drumul spre bojdeucă trece pe lângă un cireș celebru. Al tușei Marioara, á cu cânepa, nu vă fie lucru de șagă! Vatra satului, Delenii și Bejenii nu mai există decât în carte. Acum, Humuleștii sunt un cartier al Târgului Neamț. La bojdeucă, un soare cețos pare să fie singur acasă. Nu e. Îi ține de urât supraveghetoarei.

 

„Toți suntem neam cu el, maică, neam din cumetrii”

„Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului  unde lega mama o șfară cu motocei la capăt de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi băieții de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucarii pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi sălta și acum inima de bucurie!”

 

Până în 1930, bojdeuca a fost locuită de nepotul dinspre tată al scriitorului, Petre Ciubotaru. Apoi s-a mutat aici fata „fratelui Zahei”, cel cu care Creangă a ținut debit de tutun pe Strada Mare a Ieșului.

În 1952, Soficăi Zahei Grigoriu i se va construi o altă casă, bojdeuca intrând în circuitul caselor memoriale. S-au mai păstrat nu multe obiecte originale: hainele de sărbătoare ale părinților, covorul, masa rotundă de mămăligă, trei icoane, blidarul și motoceii. Ceaslovul a fost achiziționat de la biserică, cel pentru care au pătimit „cuvioasele muște și cuvioșii bondari” pierzându-se.

Într-un perimetru restrâns, jur împrejurul casei, te afli în plin epos al „Amintirilor din copilărie”. Cireșul, teiul cu pupăza și drumul pe care a fugit Nică la scaldă sunt semnalizate de panouri cu citatele respective și chipul lui Creangă în medalion.

Chiar lângă indicatorul „Spre Ozana” se face o mică piațetă. Este zi de duminică, după slujbă. Bărbați și femei în haine de sărbătoare se opresc să surâdă amintirii lui Nică a lui Ștefan a Petrii. Îl știu din carte și din poveștile străbunicilor.

Numele de Creangă este răspândit în Humulești și mulți se consideră rude de departe cu scriitorul: „Toți suntem neam cu el, maică, neam din cumetrii – spune bătrâna Eufrosina Creangă. Singurul strănepot din Humulești, profesor de matematică în satul vecin, Vânători, a murit acum doi ani. Mai are rubedenii îndepărtate pe la Pipirig și Broșteni, dar aici noi i-am mai ramas și el nouă, vorba ceea: «Mai aproape-i cămeșa decât dulama»”.

Prea puțini păsători de tranziție, humuleștenii anului 2013 nu și-au pierdut jovialitatea, umorul, limbajul colorat și acea capacitate ancestrală a luării în șagă. Nicolae Cârje este tehnician silvic la Ocolul de Vânătoare de lângă Mânăstirea Neamțului. Problema retrocedării pădurilor nu îl afectează prea tare, a găsit soluția pentru a nu rămâne fără slujbă: „Se aude ca Mânăstirea va primi toate padurile din jur așa cum le avea odată și că o să ramânem pe drumuri. Atâta sfârâiac pentru nimica. Îmi las barba și mă bag pădurar la popi!”. Ascultându-l pe nea Cârje, parcă îl și vedeam pe Creangă luând în râs metehnele călugărești de care era atât de hârșit: „«Mielușa lui Dumnezeu / Ici în vale la pârâu». / Iar câte un glas răspunde: «Hop și eu de la Durău / Berbecul lui Dumnezeu»”.

 

„Aici și nu la Humulești se află adevărata «acasă» a lui Creangă”

„Cum nu se da scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp și pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei. (…) Și Iașii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamț, ca Fălticenii (…) căci nu va pară șagă: de la Neamț până la Iași e câtu-i de la Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin”.

 

Mergând spre Iași refacem, inițiatic, drumul pe care l-a făcut Creangă în căruța lui Moș Luca harabagiul, spre a deveni popă, după dorința mamei sale. Odată trecut podul de peste Siret, se îndinde șes, cât vezi cu ochii. Parcă pentru a depune mărturie de autenticitate, ne invadează țânțarii. Bine zicea căruțasul humuleștean: „Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură și țânțarii te chinuie amarnic. N-aș trăi la câmp, Doamne ferește!”.

bojdeuca Ticau 1280X720Obsedat de vorbele harabagiului, Creangă își cumpară, pe 25 iunie 1879, o căsuță mică de vălătuci în mahalaua Țicăului, din marginea dinspre Sărărie a Iașului. O botează bojdeuca și și-o amenajează cu tot confortul humuleștean. Ozana este imaginată de un puț cu apă rece, iar locul de scaldă, un poloboc pântecos.

Gazda primitoare a căsuței pășite de Eminescu este nimeni altul decât poetul optzecist Daniel Corbu, paznic de zi și de noapte al acareturilor lui Creangă.

Venit tot de la apa Ozanei, Daniel Corbu nu este un „simplu” profesor muzeograf și un poet reprezentativ al generației lui Florin Iaru și Mircea Cărtărescu. S-a mutat aici cu arme și bagaje, locuind la propriu în muzeul din curte.

Vorovirea despre cel căruia mahalaua îi spunea „Popa Dracu” sau „Popa Smântână” începe pe prispa dinspre Ciric, unde Eminescu a scris „Sara pe deal”, și continuă, se putea altfel, la crâșma „Bolta rece”: „Aici și nu la Humulești se află adevărata «acasă» a lui Creangă. Toate obiectele expuse în cele două încăperi  sunt cele originale: măsuța de brad la care și-a scris opera, icoana dăruită de David Creangă, medalionul junimiștilor ș.a.m.d. Bojdeuca din Țicău este primul muzeu al unui scriitor român inaugurat pe 15 aprilie 1918. Aici a trăit „bădița” din 1872, de când a fost dat afară din preoție (mergea la teatru, trăgea cu pușca în ciorile de pe turla mânăstirii Golia, își tunsese pletele, mai și fuma iarba dracului, cum scrie în raportul conciliului bisericesc),  până pe 31 decembrie 1889. A murit pe patul de colo și au trebuit să taie geamul ca să scoată sicriul afară din casă. A scandalizat mahalaua cu chefurile lui de pomină, exista reclamații ale vecinilor în arhiva primăriei. Nu l-au înțeles atunci, dar, din păcate, nu-l înțeleg megieșii nici astăzi. Dați o raită prin vecini și convinge-ți-vă singur!”, mă îndeamnă păstrătorul locului.

 

„Era mătăhalos și venea beat pe Scăricica”

Zis și făcut. Vecina din dreapta abia catadicsește să deschidă. Este o femeie la vreo șaizeci de ani, scundă și cu echilibru precar. Duhnește a tărie ieftină, a murdărie, a seu. Pretinde să i se spună „doamna Popa”. Este strănepoata acelui vecin Popa, capul reclamagiilor, căruia Creangă i-a și tras o mamă de bătaie pentru că tot trimitea poliția peste el când erau chefurile în toi. „Dacă știu cine a stat acilea? Fleoșc! Popa Dracu, măicuță, un zărghit. Știu de la tata lui moșu, că era mătăhalos și venea beat pe Scăricica. Doar când vedea un copchil se îmbuna și-l dăscălea ore întregi în mijlocul uliții, că cică ar fi fost și învățător. Dacă am vizitat bojdeuca? Doamne ferește! N-am mai călcat în ogradă de treizeci de ani, ce să văd, niște troace?”.

Incredibil, dar adevarat! La început de mileniu, mentalitatea vecinilor lui Creangă (cu o singură excepție, domnul Mânca, un pasionat de „Amintiri” care are grijă gratuit de florile bojdeucii și a legat găleata puțului cu lanț ca sa nu se mai fure) nu este departe de cea a Tincăi Vartic, țiitoarea care la moartea scriitorului a dat manuscrisele acestuia băcanului din colț, ca hârtie de împachetat.

 

„Comuniștii ni i-au bagat pe Eminescu și Creangă în mizerie”

La „Bolta rece”, Daniel Corbu este de-al casei. Bem vin vechi din ulcica nouă în chiar beciul muzeu unde voroveau Creangă și Eminescu. Poetul, muzeograful sau „oaspetele bădiței”, cum îi place să-și spună, ajutat și de Grasa de Cotnari, dă slobod aducerii aminte: „Ce credeți dumneavoastră că o duceau rău Creangă și Eminescu? Că n-aveau bani de un chef sau de haine ca lumea? Nici vorbă! Comuniștii ni i-au bagat în mizerie, a scris Sadoveanu că erau doi amărâti care mergeau pe jos prin noroaiele Iașului, în vreme ce boierii petreceau în trăsuri… O minciună gogonată. Am vorbit cu conu Alecu Paleologu, bunicul lui a fost directorul ziarului „Timpul”, nici pomeneală să fi fost așa. Eminescu avea parale, doar era redactor șef la „Timpul”, lua și bani în avans, iar Creangă câștiga destul din manualele sale. Erau băieți de viață, mergeau la bal-masque, este o rușine că au fost percepuți ca niște sărăntoci! Eminescu scria de dimineața până seara și, ce, era prost s-o facă pe gratis? Sus în Sărărie era hanul Ririei Diamant, loc select, nu putea să-l frecventeze oricine. Creangă l-a invitat, nota bene, invitat, pe bădița Mihai acolo. Acu, ce-i drept, mai bine îl ducea la „Trei sarmale”, că de la pohtalnica de Riria a luat Eminescu sifilisul, nu cum a scris Călinescu. Ar mai merge una mică, dar cu paralele abia acum e rău in cultură, de, după buget…”

Cu slujbași ai culturii ca Daniel Corbu nemurirea lui Creangă este pe mâini bune. Cu oameni ca șugubeții din Humulești tranziția spre niciunde pare mai suportabilă. Pe prispa unui nou mileniu am descoperit pe urmele lui „popa Smântână” aceeași voie bună și civilizație țărănească, aceeași luare în șagă a mofturilor politrucilor, aceeași voluptate de a trăi în și pentru poveste.

4,170 total views, 2 views today

Comments

comments